Duminica Floriilor în tradiţia românilor

Asculta acest articol

Preot dr. Cristian Boloş

În duminica de dinaintea învierii Domnului nostru Iisus Hristos prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Este atât o zi luminoasă, cât şi o zi mai sumbră, fiindcă începe săptămâna patimilor Fiului Omului, patimi la care vom şi noi părtaşi prin mijlocirea Bisericii. După învierea lui Lazăr din Betania, Iisus – călare pe un asin (semn al smereniei, al blândeţii) – Se îndreaptă spre Ierusalim, înconjurat de mulţime. Oamenii din cetate (copii, tineri şi bătrâni, bolnavi şi sănătoşi) au ieşit în întâmpinarea Sa, primindu-L ca pe un împărat, ca pe un profet, ca pe un binefăcător, ceea ce a stârnit furia arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor, care Îi hotărăsc moartea. Cuprinşi de bucurie şi de entuziasm, unii oameni tăiau ramuri de arbori şi le aşezau pe cale, alţii îşi desfăceau hainele şi le aşterneau pe drum pentru ca Domnul să calce pe ele, iar alţii purtau în mâini ramuri de finic, strigând: “Osana! Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan XII; 13). Omul şi natura (întreaga creaţie) erau în jurul lui Hristos, Domnul lumii. Deşi este aclamat ca un împărat, totuşi atitudinea Sa se caracterizează nu prin mândrie, ci prin blândeţe şi smerenie. Vine într-o stare de umilinţă, aducând cu Sine pacea şi iubirea. Se îndrepta spre patimi, spre cruce, spre înviere.

Duminica Floriilor sau a Vlăstarilor poartă acest nume datorită faptului că Domnul, la intrarea Sa triumfală Ierusalim, a fost întâmpinat de popor cu ramuri de finic şi cu alte flori, zice Simion Florea Marian (Sărbătorile la români, vol. II, Buc., 1994, pp. 84-88). De asemenea, această denumire ne duce cu gândul şi la sfinţirea, în toate bisericile, a ramurilor de salcie, a mâţişoarelor, precum şi la înnoirea naturii: din această zi încep toţi pomii şi toate florile să înmugurească şi să înflorească. În noaptea dinspre Florii, pe la miezul nopţii, fetele fierb apă cu busuioc şi cu fire de la prapurii de la biserică. În ziua de Florii, ele iau această apă şi se spală cu ea pe cap pentru a avea păr frumos şi strălucitor (ca firele de la prapuri) şi pentru a fi plăcute de băieţi. După ce se spală, toarnă apa rămasă la rădăcina unui păr, rostind: “Cum îi părul când îi înflorit de frumos, aşa să fiu şi eu de frumoasă; cum se uită oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine!” Se crede despre cel care se împărtăşeşte (cuminecă) de Florii cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, că înainte de a se apropia de preotul care ţine potirul în mână, în faţa Sfântului Altar, orice va gândi de bine în acel moment Dumnezeu îi va împlini dorinţa. În ziua de Florii se culeg tot felul de flori de primăvară, care se duc la biserică, fiindcă aceasta e ziua florilor. Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii la fel va fi şi de Paşti. În unele părţi (din Muntenia) oamenii nu se spală pe cap şi nu se bărbieresc în această zi ca nu cumva să albească precum pomii, care înfloresc acum. În alte zone (de ex. în Banat) românii nu se spală pe cap în săptămâna de dinaintea duminicii intrării Domnului în Ierusalim de frică să nu încărunţească, însă se spală în ziua Floriilor cu apă descântată ca să le crească şi să-şi menţină părul frumos, iar apoi toarnă apa rămasă la rădăcina unui păr altoit. De Florii este dezlegare la peşte, astfel că oamenii care îşi serbează onomastica pot mânca şi altceva, nu doar mâncare de post, dar au grijă să nu facă petreceri cu dansuri şi lăutari deoarece este păcat. Acum nu se lucrează, ci creştinii se duc la biserică, pregătindu-se pentru începutul săptămânii patimilor.

Domnul Iisus Hristos a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim de oameni cu ramuri de finic (palmier) în mâini. Se spune că atunci când Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului îndurerată a ajuns la un râu mare, pe malul căruia crescuse o salcie. Maria i-a cerut salciei să se facă punte pentru a putea trece apa. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în pod, iar Maica Domnului a trecut pe cealaltă parte, după care a binecuvântat salcia “ca să nu se poată face cărbuni din ea şi să se ducă în toţi anii în ziua de Florii la biserică. Şi de atunci se duc în ziua de Florii rămurele înflorite de salcie la biserică”, consemnează Simion Florea Marian. Întrucât în ţara noastră nu cresc palmieri, românii întrebuinţează rămurele verzi de salcie, care înfloreşte tocmai în această perioadă şi ale cărei flori se numesc mâţişoare. În ajun de Florii, curatorii şi feciorii se duc pe câmp să adune mâţişoare, pe care le aşează în biserică, unde rămân până a doua zi. În ziua praznicului preotul sfinţeşte mâţişoarele, care vor fi împărţite credincioşilor. Aceştia vin la biserică, sărută icoana intrării Domnului în cetatea Ierusalimului şi îşi iau mâţişoare, ducându-le acasă cu multă evlavie. Este o plăcere să vezi fiecare credincios ţinând mâţişoare în mâini pe parcursul Sfintei Liturghii. Paraclisierul pune rămurele de salcie la icoane, la uşa bisericii, dar şi la poarta ce dă în curtea sfântului lăcaş. Este mare sărbătoare! Ajungând acasă cu mâţişoarele, creştinii intră mai întâi în poiată şi lovesc cu ele vitele ca să crească sănătoase, apoi merg în casă şi ating cu acestea copiii mici pentru ca ei “să crească şi să înflorească” precum mâţişoarele. După aceea, le pun la icoane, în vaze sau în alt loc de seamă din casă. Unii nu le introduc în case, ci le aşează deasupra uşii, sub streşină, ca să nu umble nimeni cu ele, crezând că dacă le duc în interiorul casei va muri cineva de acolo sau vitele se vor îmbolnăvi. Totodată, se pun rămurele de salcie pe stupi pentru ca să fie multă miere şi pe straturile din grădini ca viermii să nu mănânce legumele. Românii folosesc mâţişoarele sfinţite şi ca leac contra multor boli: friguri, dureri în gât, dar şi pentru vindecarea animalelor. Cei care nu vor să răcească/să se îmbolnăvească tot restul anului înghit mâţişoare în ziua de Florii, după Liturghie. Mâţişoarele mai sunt întrebuinţate împotriva grindinei şi a furtunilor. Pe vreme grea, se pun mâţişoare pe foc în speranţa că fumul ieşit va împrăştia urgiile naturii, risipind norii. În timp de mare necaz, se iau mâţişoarele de sub streşina casei, se afumă cu tămâie sfinţită în ziua de Paşti, înconjurându-se de trei ori (sau de mai multe ori) casa cu ele. Dacă în ziua Floriilor umbli încins cu salcie sfinţită se crede că nu te va mai durea “mijlocul”. Trebuie specificat faptul că mâţişoarele se folosesc şi la “negoţ”. Dacă duce cineva animale la târg şi le atinge cu mâţişoarele sfinţite, atunci cumpărătorii “se îngrămădesc la dânsele, tocmai după cum se îngrămădesc oamenii în ziua de Florii ca să ia mâţişoare”, conchide Simion Florea Marian.

În concluzie, după ce am pătruns în atmosfera plină de semnificaţii a praznicului Floriilor, împreună cu Biserica să zicem: “Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule; pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana întru cei de sus, binecuvântat eşti, Cel Ce vii întru numele Domnului!”