Duminica Floriilor – duminica speranţei

Asculta acest articol

„Au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau< Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan XII; 13) Domnul Iisus Hristos intră în Ierusalim într-o stare de smerenie, călare pe „mânzul asinei” (Ioan XII; 1-18). Este aclamat ca un împărat de către popor, în timp ce arhiereii şi cărturarii „căutau cum să-L piardă, căci se temeau de El pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui” (Marcu XI;18).

Invidia… Duminica Floriilor nu reprezintă doar o zi luminoasă prilejuită de intrarea Domnului în cetatea sfântă, ci şi începutul pătimirilor lui Iisus. El Se îndreaptă acum spre trădare, arestare, proces, batjocură, condamnare, răstignire, moarte. Însă, totodată, El Se îndreaptă spre înviere, spre biruinţa vieţii asupra morţii, în dorinţa de a-i reda omului posibilitatea de a se mântui. Domnul Hristos ne reaprinde speranţa dobândirii fericirii veşnice în viaţa de după moarte. El este Domnul Speranţei şi ne arată, prin pilda propriei vieţi pământeşti ca om, că în pofida încercărilor inerente vieţii avem datoria de a ne păstra vie speranţa. Drumul spre biruinţă trece, adesea, prin suferinţă. Ne întrebăm, de ce este atât de importantă speranţa, această nobilă virtute a sufletului omenesc, acest antidot al suferinţei şi al deznădejdii? Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte speranţa sau nădejdea ca fiind o ancoră care ne ţine legaţi de Dumnezeu, o temelie a vieţii noastre, o călăuză care ne indică drumul spre cer, ajutându-ne să depăşim vicisitudinile vieţii. Diavolul urmăreşte să ne răpească încrederea în Dumnezeu şi, când vede că păcatele săvârşite ne mustră cu asprime conştiinţa, ne trimite în suflet ispita deznădejdii spre a ne grăbi prăbuşirea. Toţi păcătuim, dar, în egală măsură, toţi ne putem şi îndrepta. Însă, deznădejdea înseamnă o punere a vieţii noastre în acord cu voia satanei. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu nu este departe, ci Se situează în maximă apropiere de noi, aşteptând întoarcerea noastră sinceră la El. Deşi L-am părăsit, totuşi El ne aşteaptă cu iubire şi iertare. „Părinte, exclamă Iisus pe cruce, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII> 34) Prin speranţă ne manifestăm convingerea că ceea ce ne dorim se poate realiza, ca o consecinţă a efortului personal şi a încrederii depline în ajutorul lui Dumnezeu şi al aproapelui. Pe tot parcursul pelerinajului său pământesc, omul trăieşte cu speranţa vie că îşi va îndeplini idealurile care ţin de partea materială şi că se va învrednici şi de fericirea veşnică pe care Dumnezeu o promite celor care vor fi statornici în nădejdea lor. De aceea, omul este o fiinţă mereu dornică de a se autodepăşi, de a ieşi din limitele fixate condiţiei sale, de a se exprima în deplinătatea puterilor pe care le-a primit de la Creator spre a le valorifica în cel mai bun mod posibil. Cu toate acestea, omul nu trebuie înţeles ca o persoană autosuficientă< el are nevoie de Dumnezeu şi de semeni. Este o naivitate să crezi că tot ceea ce ai dobândit se datorează puterilor proprii. Este adevărat că e nevoie de multă muncă, dar pe lângă aceasta e indispensabil ajutorul unei forţe superioare care îţi creează mijloacele propice realizărilor tale. A-ţi pierde speranţa în Dumnezeu presupune a nega faptul că El este iubire, iertare, bunătate, putere, a nega realitatea că Iisus a murit şi a înviat pentru om. Însuşi Dumnezeu este nădejdea noastră. A-ţi pierde speranţa înseamnă a-L pierde pe Dumnezeu (Care este Totul), intrând în sfera de influenţă a diavolului. Atât în suferinţe, cât şi în păcate, creştinul credincios este ferm în nădejde, având certitudinea că Domnul este mereu alături de el, uşurându-i durerea trupului şi iertându-i greşelile care îi apasă sufletul. Prin speranţă, toţi avem posibilitatea de a reuşi să găsim puterea necesară de a ne ridica după fiecare insucces, de a renaşte întotdeauna din propriul eşec şi de a învăţa din greşeli. De fapt, cea mai gravă greşeală o constituie renunţarea, abandonarea luptei. Numai speranţa ne va oferi tăria de a învinge toate relele şi, în primul rând, de a ne învinge pe noi în;ine în lupta noastră continuă pentru mai bine. Prin speranţă parcurgem treptat drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Azi Hristos intră în Ierusalim, iar noi, la timpul potrivit, vom intra cu El în Ierusalimul ceresc, asemenea tâlharului< „Adevărat grăiesc ţie< astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca XIII; 43). De ce avem nevoie de speranţă? Pentru că avem nevoie de Dumnezeu, de Domnul Speranţei!

Preot dr. Cristian Boloş