Asculta acest articol
Mai rar ai ocazia să vezi un film românesc atât de dens și plin de tensiune morală ca noua producție regizată de Radu Dragomir, numită după eroina sa: “Mo”. În mai puțin de 80 de minute se derulează o dramă în care, dacă o privești atent, e greu să alegi pe cel bun și cel rău.
Aparent e o situație clasică de abuz sexual al unui profesor față de o studentă. Însă regizorul își ia timp să construiască atent personajele și prilejuiește celor trei actori principali niște compoziții de neuitat. O impune pe Dana Rogoz ca actriță autentică și îi oferă lui Răzvan Vasilescu un rol de antologie, iar Mădălina Craiu e fermecătoare în multe momente.
Mo, rebelă, suflet de punker, și Vera, prietena cu iz de înger păzitor, sunt prinse copiind la un examen de care depind bursa Verei și liniștea mamei lui Mo. Încercând să-și recupereze telefonul confiscat, Mo ajunge alături de Vera în bărlogul profesorului, holtei bătrân, adolescent întârziat, care-și îneacă singurătatea în miile de CD-uri și DVD-uri din bibliotecă și marșează pe o seducție old-school, de o blândă aroganță. Dar ceva se întâmplă: Mo și acest om în fond chinuit se descoperă ca două suflete înrudite în revolta lor interioară și gustul muzical, iar Vera se pierde încet-încet în decor.
Va interveni însă decisiv când Mo este pur și simplu violată, moment în care ceea ce putea fi o improbabilă iubire devine un delict. Și totuși, în cea mai uluitoare scenă, victima nu folosește ocazia răzbunării. Îl iartă oare?
Filmul coboară pe nesimțite din disimulările diurne în dezvăluirea nocturnă a caracterelor dincolo de orice fațadă, iar jocul lui Vasilescu e de un rafinament cum rar am văzut în filmul românesc recent. Nu ai cum să dai cu piatra în acest personaj atât de nuanțat, poți înțelege frustrarea lui și te duce gândul la un cântec al Claudiei Șerdan: “De-ai fi venit o clipă mai devreme…”. Sau 20 de ani, cum zice el. În fața veșnicei singurătăți, ei tot o clipă sunt.
Fii primul care comentează