Asculta acest articol
Penultimul spectacol al stagiunii Operei Române din Cluj-Napoca a fost unul important pentru noi, prilejuind debutul într-un rol principal – și ce rol! – pentru un tânăr cântăreț născut la Satu Mare și crescut ca muzician la Liceul de Artă “Aurel Popp”. Așa se face că am ținut să fim prezenți duminică, 23 iunie, în eleganta sală plină a Teatrului Național clujean.
Angajat de câțiva ani la Opera din Cluj după absolvirea liceului sub îndrumarea tenorului Marius Boroș și a studiilor superioare la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, George Godja a evoluat în câteva roluri secundare, cel mai important de până acum fiind al sergentului Belcore din “Elixirul dragostei” de Donizetti. Noi l-am văzut în toamna anului 2017 în micul rol al lui Morales care deschide opera “Carmen” de Bizet și am consemnat atunci inclusiv intenția sa de repertoriu care s-a concretizat, în cele din urmă, acum: marele rol al lui Don Giovanni, o piatră de hotar în cariera baritonilor de elită.
Povestea unei opere vizionare
Caracterul special al operei “Don Giovanni” s-a vădit încă de la premiera din toamna anului 1787 de la Praga, un uriaș succes de public și o mare provocare pentru lumea muzicală. Legenda lui Don Juan era desigur cunoscută în Europa, dar felul în care subiectul a fost creionat de libretistul Lorenzo da Ponte, zice-se în colaborare cu faimosul Casanova, și mai ales noutățile muzicale din partitura semnată de Wolfgang Amadeus Mozart au împins genul operei spre epoca sa romantică și chiar mai departe, spre elemente din muzica secolului XX.
Aventurile libertinului Don Giovanni, secondat de simpaticul și cinicul său valet Leporello, îl aduc în contact cu mai multe tipuri sociale din vremea lui: marea aristocrație (comandorul din Sevilla, fiica lui, Donna Anna, și logodnicul ei, Don Ottavio), burghezia (unde o putem eventual plasa pe Donna Elvira, femeie independentă, cea care se crede la modul cel mai sincer soția sa oficială) și oamenii de rând, țăranii (reprezentați de cuplul de însurăței Zerlina-Masetto). Contactul dă totul peste cap în viața lor.
Problema lui Don Juan în Spania lui de pe la 1750 nu e neapărat că seduce femeile, căci lumea a mai văzut din astea. Problema cea mare, care îl transformă într-un monstru moral și îi atrage pedeapsa divină, este că nu-i pasă deloc de cutumele sociale. În numele unei libertăți de bravadă, sfidează orice normă și lasă femeilor impresia că le ia în căsătorie. Or, într-o societate ultracatolică, onoarea este un concept fundamental mai ales între femei. De aceea, de exemplu, biata Elvira călătorește de la Burgos la Sevilla (vreo 600 km!) pe urmele lui și face tot ce poate să-l aducă la un rol de soț normal, ca după aceea să anunțe că se retrage din viața publică (dezonoarea, în mintea ei, fiind prea mare). Jocul lui de seducător chiar produce drame serioase. Titulatura “dramma gioccoso” i se potrivește de minune lucrării și este ilustrată perfect de contrastele din uvertura compusă chiar înaintea premierei.
Dar suntem la 1787, iar la Viena opera s-a dat în 1788. Peste un an Revoluția franceză avea să dărâme vechea lume, iar suflul libertin din “Don Giovanni” se va dovedi profetic. Ca și poliritmiile din scenele de petrecere sau disonanțele extreme din scena finală a coborârii lui Don Giovanni în infern, o concepție muzicală care, redând întocmai emoția momentului pe care-l ilustrează, i-a șocat pe contemporani. Dar această lucrare vizionară este un miracol: lucrată cu precizie și finețe de bijutier, cu balansul ei delicat sau uneori de-a dreptul brutal între dramă și comedie, cu arii pasionante și ansambluri complexe de mare amploare, e considerată de mulți critici și iubitori de muzică drept cea mai reușită operă a tuturor timpurilor.
O șansă oferită tinerilor
Premiera noii producții “Don Giovanni” regizate de Beatrice Rancea a avut loc în 8 mai, cu o distribuție de cântăreți consacrați, cu directorul Florin Estefan în frunte. Spectacolul din 23 iunie a fost încredințat tinerilor, aproape toată distribuția constând din debuturi pe rol, cu două excepții: Leporello și comandorul. Toți debutanții sunt membri ai Studioului Lya Hubic, destinat tinerelor speranțe.
S-o spunem din capul locului: concepția regizorală trage un pic spre vodevil. Aspectul dramatic, morbid chiar, care rezultă din unele pasaje este estompat sau chiar lipsește. Dar d-na Rancea, cu pregătire coregrafică, excelează în ce privește mișcarea scenică. Construcția finalului extrem de complex al primului act are momente inspirate, iar multele ferestre și uși din scenă sunt folosite cu maximă eficiență. Scena finală aduce lasere care înconjoară statuia comandorului cu lumini psihedelice. Uneori e prea multă mișcare (și asta poate pune probleme vocale cântăreților), dar pe de altă parte hiperdinamismul dă culoare mai ales rolului isteric al Elvirei. Ne-am fi putut lipsi de unele soluții gratuit violente sau clișeul femeilor alergând după Don Giovanni, căci totuși costumele rețin ceva din atmosfera de epocă, nu este o montare cu totul adusă la zi.
George Godja este impecabil în ce privește actoria. Un Don Juan persuasiv, puternic, carismatic, un pic cabotin, fără morga tragică a altor interpretări, excelent dansator (în scena cu banda lui Masetto), aduce rolului ceva de interlop, un tip masculin ușor de recunoscut. Vocal nu a întâmpinat probleme, aria șampaniei a înflăcărat sala, momentele de forță i-au ieșit cum se cuvine (inclusiv finalul). O mică obiecție am avea la serenada din actul 2, cântată puțin “în dorul lelii”, fără prea multă finețe. Dar e un debut solid, per total rolul îi vine foarte bine și va mai avea desigur ocazii să-l cizeleze.
A avut alături un Leporello foarte bun în persoana lui Simonfi Sandor, care ne-a părut că duce spectacolul în spate. Basul a livrat aria catalogului cu bun gust și aplomb comic, aplaudat la scenă deschisă, și și-a ținut bufoneria în limite decente, Leporello al său fiind cel mai sobru și natural personaj din scenă. Excelent viitor ni se pare că are baritonul Sebastian Balaj, un Masetto cu aspect tocilar și o voce bine centrată și condusă, bun și inventiv actor. Surpriza plăcută a vocilor masculine a fost tenorul Andrei Manea, generos și sensibil în “Dalla sua pace”, coerent în ansambluri și atacând cu atenție dificultățile ariei “Il mio tesoro”. Lui Corneliu Huțanu i-a lipsit gravitatea aspră, îndurerată, în prima intrare a comandorului, dar în scena finală a fost ceea ce trebuia: o voce impunătoare.
Viktoria Cormoș, la primul mare rol de soprană, s-a dovedit o actriță de pomină și a parcurs un rol plin de capcane vocale cu o abilitate de surfer în Pacific, fiind aplaudată pe merit (n-a cântat “Mi tradi”, riscantă la un asemenea debut). Diana Gheorghe a transmis drama Donnei Anna, dar registrul acut dă semne de uzură și a fost spre binele ei că nu s-a lansat în complicata arie “Non mi dir”. Larisa Ștefan a livrat cu șarm ariile Zerlinei, rol de ingenuă care i se potrivește.
A dirijat italianul David Crescenzi, atent la ritm și nuanțe, grijuliu cu soliștii. Corul Operei clujene s-a achitat cu bine de puținele momente în care e solicitat.
Fii primul care comentează