Asculta acest articolDistanța de la revoluția din decembrie 1989 este cu 10 ani mai mare decât distanța în timp de la primul la al doilea război mondial. Din 1989 până în 2019 au trecut 30 de ani în timp ce de la revoluția din 1848 până la războiul de independență din 1877 au trecut doar 29 de ani.
Desigur, suntem departe de personajul lui Caragiale care nu putea trece de la 1821 fix la 48 sau, la îndemnul lui Cațavencu, mai bine la 64… Adică la plebiscit. Noi îi zicem referendum, dar tot aia e.
Anticomunistă sau anticeaușistă, revoluția din decembrie 1989 a devenit o obsesie sau este doar un punct de reper? Este și una și alta. Avem un adevărat cult pentru revoluție. Nu știu câți dintre români știu anul când România a fost primită în NATO. Nu prea știu cu precizie nici anul aderării la UE. Acest lucru se întâmplă pentru că nu au simțit că au luat parte la respectivele evenimente.
Să zicem că președintele Emil Constantinescu a jucat un rol important la intrarea României în alianța nord-atlantică. Premierilor Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu nu li se poate nega aportul adus la închiderea capitolelor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Dar niciunuia nu i s-a ridicat vreo statuie. În schimb, aproape fiecare român simte că a participat personal la dărâmarea regimului comunist. Fiecare sat, fiecare comună, fiecare oraș a avut revoluția lui. Sunt revoluționari și în locurile, în județele în care nu s-a tras un singur glonț, nici măcar din întâmplare. Nu a murit nici măcar un cățel călcat de roțile unui camion militar, dar există organizație de revoluționari, parte dintre ei cu certificate în urma cărora primesc și după 30 de ani stipendii, ceva mai mici decât pensiile speciale.
După o revoluție minunată am reușit să ne facem o țară urâtă. Probabil acesta este motivul pentru care ne reîntoarcem mereu la revoluția din decembrie ’89. Ne întoarcem mereu la evenimentele din decembrie ’89 pentru că simțim că ne puteam face o altfel de țară. Pentru această frustrare avem și un slogan, cu rimă și semnul exclamării în coadă: “Vrem o țară/ Ca afară!”.
Ce ni s-ar putea întâmpla ca să uităm revoluția din 1989? În primul rând ar fi trebuit închis dosarul revoluției. Răspunsul corect este dat tot de un slogan, scris pe toate zidurile, tot cu rimă, dar cu semnul întrebării în coadă: ” 21/22 cine-a tras în noi?”
Decembrie 1989 nu ar fi rămas singurul reper de moralitate politică dacă se aplica punctul 8 al Declarației de la Timișoara, fără foști nomenclaturiști, securiști, informatori în viața publică. Sau dacă Ion Iliescu îl accepta pe regele Mihai sau dacă FSN nu se transforma în partid. Nu ne-am întoarce obsesiv la Revoluție dacă alegerile prezidențiale din 1990 erau câștigate de Ion Rațiu. Sau dacă nu ar fi avut loc mineriadele din 1990. Sau dacă Emil Constantinescu ar fi câștigat prezidențialele din 1992, nu doar pe cele din 1996.
Ne întoarcem mereu la 1989 pentru că vrem să punem între paranteze mandatele lui Ion Iliescu, guvernul Văcăroiu, eșecul guvernării CDR, partidul-stat pe care l-a edificat Adrian Năstase. Poate avem dorința ascunsă de a uita câte ceva din mandatele lui Traian Băsescu, protocoalele secrete dintre serviciile secrete și justiție, revenirea în forță în prim-planul vieții politice a unui partid care nu s-a putut dezbăra de metehnele comunismului.
În sfârșit, ne reîntoarcem obsesiv la ’89 ca să uităm 45 de ani de comunism, dar și de cei 4 milioane de români care și-au părăsit țara, deși după o revoluție atât de admirabilă ne-am fi așteptat să ne facem o altfel de țară. Au trecut 30 de ani și iată că nu am reușit să ne răspundem la o întrebare simplă: cum se face că 20 de milioane de oameni, în esență minunați, au reușit să-și construiască o țară din punct de vedere politic, în consecință și din punct de vedere social și economic, atât de mizerabilă?
