Asculta acest articolO simplă vizită într-o biserică ortodoxă și una catolică dezvăluie și neinițiaților diferențe fundamentale în modul în care cele două tradiții înțeleg să abordeze reprezentarea artistică a istoriei sacre. Un posibil punct de contact ar fi lucrările de tinerețe ale lui Nicolae Grigorescu din biserica Mănăstirii Agapia, în care realismul specific picturii catolice este pătruns de hieratismul specfiic artei ortodoxe de inspirație bizantină.
Elvețianul Michel Quenot, teolog și specialist în iconografie, a publicat mai multe volume în domeniu. Spicuim câteva dintre considerațiile sale pe tema direcțiilor diferite ale celor două tradiții creștine majore în domeniul artei<
“Până în secolele al XI-lea și al XII-lea, artele exprimă peste tot aceeasi realitate și au aceeași credință, anume aceea de a revela “cele nevăzute”. Este perioada minunată a artei romanice care descoperă o lume dincolo de legile gravitației și spiritualizează până și piatra. Să ne gândim la Chartres, Berze-la-Viile, Saint-Savin! Trebuie să menționăm deopotrivă pictura irlandeză, spaniolă și italiană, unde lucrările de vârf se desăvârșesc în armonie cu Orientul creștin.
Cu toate acestea, în peninsula italică, Cimabue, Giotto și Duccio se găsesc la originea unei îndepărtări treptate de arta Bisericii Orientale, care va duce la separarea din Renaștere. Întorcând spatele tradiției bizantine, ei încep procesul unei «desacralizări» a artei sacre occidentale, deschizând calea unei implacabile laicizări. Arta transcendentului dispare prin introducerea de câtre aceștia a facilității optice< perspectiva adâncimii, iluminarea, dar și întoarcerea la personaje foarte realiste în opoziție cu hieratismul icoanei, fără să omitem recurgerea la lumea emoțiilor. Devenită din nou independentă, arta sacră face loc artei religioase lipsite de transcendență. Dacă până acum icoana era orientată spre spectator, deschisă spre el, de acum înainte ea devine un tablou care își trăiește propria sa viață> scenele se desfășoară fără să se țină cont de cel care contemplă.
E uimitor să arătăm, asa cum face Paul Evdokimov, faptul că Conciliul de la Trento (1545-1563) și Sinodul de la Moscova (1551) au loc în aceeași epocă și ajung la concluzii divergente în ceea ce privește natura artei sacre. În timp ce Biserica Răsăritului preferă suprafața iconografică cu două dimensiuni, mai deschisă misterului, Apusul creștin, mai liberal, lasă ușa deschisă unei soluții facile din cauza realismului, anume statuia în trei dimensiuni, mai individuală și mai autonomă. Reprezentările în relief, mult inferioare numeric icoanelor, nu sunt deloc neglijabile în țările tradițional ortodoxe, încă din secolul al XII-lea întâlnim numeroase altoreliefuri și basoreliefuri ale Mântuitorului Hristos și ale sfinților, mai ales în nordul și în sudul Rusiei. Muzeul Topkapi din Istanbul oferă și el o mare varietate de sculpturi bizantine utilizate în cult.
Trebuie să reflectăm la faptul că prezența sau absența volumului include sau exclude orice materializare. Alegerea este deci hotărâtoare. În aceeași epocă, Reforma se opune simbolismului catolic și acoperă cu un strat de var frescele și picturile din biserici. Dacă marii pictori ai Renașterii, cum ar fi Rafael, Leonardo da Vinci, pentru a-i cita doar pe ei, ne oferă în tratarea temelor religioase o frumusețe mai degrabă fizică decât spirituală, în care grija pentru detaliul anatomic, perspectiva, culorile fidele realității înconjurătoare au o foarte mare importanță, în ceea ce îl privește pe iconograf, acesta lasă deoparte orice detaliu de prisos ca să înconjoare domeniul imaterialului, al spiritului și al veșniciei, unde spațiul și timpul își pierd rațiunea lor de a fi. Trebuie să înțelegem bine că nimic nu deosebește arta religioasă a Renașterii sau a barocului de arta profană, decât tema religioaă. Formele sunt aceleași, iar sentimentele pioase ale artistului nu sunt de ajuns să o facă sacră. Dacă o viziune spirituală anumită postulează un limbaj adecvat, o artă cu o tema sacră care recurge la limbajul formal al artei profane, merită denumirea de artă religioasă și nu de artă sacră.
Întreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe îl descrie pe Mântuitorul Hristos ca având o frumusețe desăvârșită, care depășește frumusețea tuturor ființelor. Se înțelege că este vorba de o frumusețe spirituală și nu fizică. (…) Arta icoanei nesocotește imitarea omului existent și creează o formă idealizată pentru a reprezenta pe Cel care este mai presus de natural, rațional și conceptual. (…) Câte femei de o frumusețe senzuală, obiect al pasiunii pictorilor, și-au împrumutat chipul pentru reprezentarea Maicii Domnului? (…) Celei ce strălucește de sfințenie i se atribuie trăsăturile naturale ale unei persoane obișnuite. Exemple prestigioase ne sunt date de Filippo Lippi, Rafael, Tițian și Rubens.”
Fii primul care comentează