“Din România, cu dragoste” este o dramă a descompunerii familiei

Crina Andriucă şi Andy Varga

În primăvară Teatrul de Nord a lansat un spectacol care implică trei tineri voluntari, alături de două actriţe profesioniste, una din ele (Carmen Frăţilă) semnând regia. L-am văzut şi noi şi este tulburător.

“Din România, cu dragoste” este unul din textele primite în urma concursului de dramaturgie iniţiat anul trecut de Trupa Mihai Raicu şi câştigat de “Tără(z)boi”, piesa-scenariu a basarabencei Mariana Starciuc. Textul de faţă este scris de o bucureşteancă pe nume Carmen Dominte, care a lansat de curând un volum de teatru scurt. :i este o dramă a descompunerii ideii de familie, într-o Românie care şi-a pierdut complet în ultimii ani busola morală şi îşi pierde pe zi ce trece şi populaţia, plecată în căutarea unei pâini mai albe. Cei rămaşi se descurcă şi ei cum pot printre rămăşiţele simbolizate scenic la perfecţie de grămada de gunoaie (decorul a fost gândit de Cristian Gătina).

Numele personajelor sunt mai curând porecle simbolice: Micul Prinţ e un băiat inocent care învaţă să stea pe picioarele lui când familia i se destramă, Bucle de Aur e o fată inocentă care încearcă din răsputeri să mai copilărească o vreme şi caută o mamă “de joacă“ în locul celei plecate în Franţa, Oreste e un tânăr pe care absenţa părinţilor l-a făcut cinic şi interlop şi care profită de toată lumea, inclusiv de necazurile mamei Micului Prinţ, căreia-i vinde droguri fără ca fiul ei să ştie. Desigur, va sfârşi rău, ca tizul antic.

Adrian Ilie are cel mai natural joc în drumul spre maturizare al Micului Prinţ, în timp ce Andy Varga e parcă prea cerebrală într-un rol de fetiţă care ar trebui să fie mai trimbulindă, mai ingenuă. Darius Popa doar aproximează revolta ce mocneşte în Oreste (ah, ce bine i-ar fi stat acest rol bietului Iosif Ahmed!), dar are calităţi şi se vede asta când intensitatea creşte. Ne bucurăm mult pentru Crina Andriucă: acest proiect i-a oferit tinerei actriţe un rol consistent, nuanţat, care o pune mult mai bine în valoare faţă de alte prestaţii mai mult decorative. Sfâşierea interioară a mamei ea o pictează tragic, am zice că în rimel topit de lacrimi.