Asculta acest articolDacă alegerile din 26 mai închid într-adevăr o epocă și deschid o nouă filă în istoria politicii românești vom vedea abia după viitoarele alegeri locale și parlamentare. Foarte importante și ele, alegerile prezidențiale intră în altă logică. Funcția în sine este una ieșită din tipare. Președintele face parte din Executiv, dar nu are decât puterea opozantului situat într-o poziție privilegiată, aceea de șef al serviciilor speciale, al CSAT, al numirii șefilor din justiție, al ambasadorilor etc.
Președintele rămâne “opozant” și când provine din același partid sau alianță electorală cu primul ministru. Cuplul electoral Băsescu-Tăriceanu este un exemplu. Nici relația Iliescu-Năstase nu a fost una a deplinei armonii, însă disensiunile au fost ascunse cu mare grijă. Spre deosebire de neînțelegerile dintre președintele Emil Constantinescu și premierii CDR proveniți din PN|CD.
Klaus Iohannis are o situație cu totul specială. Președintele nu are legături sentimentale cu PNL, el provenind din FDGR, pe listele căruia a candidat de nenumărate ori pentru funcția de primar al Sibiului.
PSD, ca principal adversar al dreptei, dar și ca partidul care reușește să-și treacă întotdeauna candidatul în turul final, nu a reușit să se fixeze asupra unui candidat. Motivul nu a ținut atât de situația specială a lui Liviu Dragnea, ci de faptul că nu a reușit niciodată să câștige președinția României decât în cazul cu totul special al lui Ion Iliescu. Este deja o certitudine că dreapta câștigă prezidențialele. Așa cum, prin compensație, părea să se transforme într-o cutumă că stânga câștigă alegerile locale și parlamentare. Iar până în 26 mai 2019 se adăugau și alegerile europarlamentare. Atunci s-au răsturnat toate calculele bazate pe rezultatele din trecut.
Prin urmare, dreapta consideră ca și câștigate alegerile prezidențiale. Această siguranță, dată și de degringolada care a cuprins PSD după condamnarea liderului, ascute lupta pentru desemnarea candidatului. Ca proiect pentru viitor – chiar numele indică lucrul acesta – Alianța USR-PLUS, punându-și în față anul 2020, se înțelege că își dorește un candidat prezidențial propriu. În caz contrar, USR-PLUS devine o simplă locomotivă a unui alt partid, a unui PNL care se transformă pe zi ce trece într-un partid prezidențial.
Un partid prezidențial are o dinamică puternică și atunci când se află în opoziție. S-ar părea că alianța USR-PLUS cunoaște aceste mecanisme ale puterii și ține cu tot dinadinsul să aibă un candidat prezidențial propriu.
S-au putut remarca anumite răceli în relațiile președinte-USR-PLUS, și mai ales în relațiile PNL-Cioloș, PNL- Dan Barna.
Dreapta, câștigătoarea alegerilor europarlamentare, nu se grăbește să-și aroge victoria la comun. PNL ține să fie considerat partidul care a câștigat alegerile și nu pare deloc dispus să-i acorde USR-ului vreun merit, și nicidecum partidului lui Dacian Cioloș. Ignoră și PMP-ul lui Traian Băsescu, lăsând să se înțeleagă că a fost un incident trecerea pragului electoral. Prin declarațiile lui Rareș Bogdan, își îndepărtează și UDMR-ul.
Despre o opoziție unită nu se poate vorbi nici când se proiectează un nou guvern. USR-PLUS a anunțat că susține un guvern de dreapta, dar nu intră la guvernare. Este dovada poziționării pentru alegerile prezidențiale, este mai degrabă o declarație de război decât un semnal de colaborare.
Dreapta a înregistrat o mare victorie. Acum stă și se întreabă: ce facem cu această victorie? Partidele câștigătoare par să aibă o singură preocupare: cum să-și împartă puterea după victoria din 26 mai.
