Descoperiri remarcabile pe “drumul sării” care trecea prin Satu Mare în Evul Mediu

Asculta acest articol

În Evul Mediu, elitele din Valea Ierului deţineau bogăţii imense prin controlarea rutelor comerciale ale aurului, cuprului şi sării din Transilvania 

În nord–vestul României, pe teritorul judeţului Satu Mare sunt cunoscute şase depozite de bronzuri ce conţin piese specifice seriei Moigrad–Tăuteu. Este vorba despre depozitele descoperite în “Valea Someşului”, Cămin, Giorocuta, Pir, Pişcolt şi Sărvăzel. Împreună cu cele şase depozite de bronzuri, alte două descoperiri ar putea fi discutate ca fiind „depuneri” intenţionate din aceeaşi perioadă cu seria Moigrad–Tăuteu.

Un tezaur format din şase verigi de aur, fiecare cântărind circa 130 de grame de aur, a fost descoperit în Căuaş, lângă o aşezare fortificată a culturii Gáva, motiv pentru care tezaurul este asociat cu aceasta şi este datat în etapa epoca târzie a bronzului.

Verigile în sine au o datare largă, începând din epoca mijlocie a bronzului, fapt pentru care este incertă o datare a ofrandei de aur de la Căuaş în perioada Moigrad–Tăuteu, chiar dacă aceasta este perioada în care a funcţionat aşezarea fortificată din vecinătate. Tot o depunere în pământ pare a fi în spatele sabiei de la Ghenci. Dat fiind că a fost descoperită intactă pare a reprezenta o depunere singulară sau, eventual, reprezintă singurul obiect descoperit dintr–o depunere mai complexă.

Legat de aria în care au fost descoperite, cu excepţia depozitului “Valea Someşului”, toate descoperirele de depozite se află în partea de sud a judeţului Satu Mare. Această grupare de ofrande într-o zonă restrânsă, zonă ce străbate de la est la vest partea de sud a judeţului Satu Mare, are o semnificaţie aparte, potrivit arheologului dr. Liviu Marta, cercetător la Muzeul Judeţean Satu Mare.

Acest tip de concentrări au fost constatate şi în alte părţi ale Europei. S-a observat că adesea în ce priveşte concentraţiile depozitelor pot fi recunoscute “aglomerări” ale acestora, care sunt separate prin coridoare largi de la 20 la 50 km, coridoare lipsite de orice depuneri. Aglomerările de depozite au fost legate de “centre de bogăţie” care au avut la bază managementul sau controlul asupra unor resurse reale sau chiar ideologice (religioase).

În ultimul caz acest tip de asociere a fost pornit prin legarea “tezaurelor ceremoniale” de “locurile ceremoniale din centrele regionale” .

Să fie şi depozitele din orizontul Moigrad-Tăuteu descoperite în partea de sud a Sătmarului (împreună cu acelea din nordul Bihorului) parte a unui astfel de „coridor de depozite”? Pare probabil, atâta vreme cât depozitele sătmărene leagă geografic gruparea de depozite din Sălaj de aglomerarea extraordinară de depozite din zona Hajdu-Bihar şi Szabolcs.

“Drumul sării” trecea prin teritoriul actual al judeţului Satu Mare

Potrivit informaţiilor furnizate de arheologul sătmărean Liviu Marta, concentrarea depozitelor sătmărene corespunde unei zone bogate în resurse alimentare, zonă aglomerată de aşezări deschise ce au între ele două aşezări fortificate, situate foarte aproape una de alta. Locuirea intensă, efortul de fortificare şi concentrarea de ofrande din zona de sud a Sătmarului pare să depăşească strict o valorificare locală a resurselor şi ar putea avea la bază resurse mai complexe.

Practic se poate observa cum toate depozitele de bronzuri prezentate aici se înşiruie pe traseul care în Evul Mediu este cunoscut sub denumirea de “drumul sării”. Documentele din Evul Mediu arată că prin zona de sud a actualului judeţ Satu Mare, cândva parte a comitatului Solnocul de Mijloc, trecea “drumul sării” care pornea de la salinele din nordul Transilvaniei şi apoi trecea prin Poarta Meseşană, terasa Crasnei, dealurile Tăşnadului, terasa Ierului şi marginea sudică a Câmpiei Nirului şi nordul Bihorului, atingând Tisa la Szolnok. Desigur că proiectarea şi repetarea în preistorie a unor fenomene istorice este o ipoteză ce nu poate fi dovedită cu certitudine.

­Însă dincolo de nevoia perpetuă de sare şi de geografia care determină utilizarea aceloraşi zone de extracţie şi aceloraşi trasee pentru căile de comunicaţie, recent s–au conturat câteva indicii serioase referitoare la utilizarea în preistorie a “drumului sării” din Evul Mediu, drum ce lega Transilvania de zona de nord a Alföldului. Cercetări realizate în ultimii ani în exploatarea preistorică de sare de la Beclean – Băile Figa (nordul Transilvaniei) au scos în evidenţă o utilizare intensă a acesteia pe parcursul epocii bronzului.

Deosebit de interesant este faptul că punctul culminant al procesului de exploatare a sării datează în secolele XII–IX înainte de Hristos. Este de remarcat faptul că cercetările au documentat un sistem complex de exploatare, prin care erau extrase cantităţi mari de sare, cantităţi care depăşeau cu mult nevoile locale.

Traseul pe care era vândută sarea transilvăneană în epoca târzie a bronzului

Un posibil traseu al drumului pe care era comercializată sarea transilvăneană în epoca târzie a bronzului este jalonat de fortificaţiile de la Dej, Moigrad, Şimleul Silvaniei, Derşida, Căuaş, Andrid. Pare să nu fie întâmplător faptul că aceste fortificaţii “se aglomerează” pe aceeaşi rută pe care a funcţionat în Evul Mediu drumul sării, marcând punctele strategice ale acestuia (Dej, Moigrad, Derşida, Andrid).

Este relevant faptul că aceste aşezări au fost construite în vremea culturii Gava, când, pe de o parte, în salina de la Băile Figa a fost documentată cea mai intensă exploatare, iar, pe de altă parte, în întreaga zonă a Alfoldului se constată o locuire extrem de intensă. Faptul că o stopare aproape totală a exploatării sării la Băile Figa are loc odată cu încetarea existenţei fortificaţiilor de pe drumul sării şi cu declinul culturii Gava arată un nou element de corelaţie între locuirea din zona Alfoldului şi salinele din nordul Transilvaniei.

Trebuie menţionat că România este o ţară ale cărei resurse naturale de sare sunt printre cele mai bogate din lume, deţinând totodată cele mai vechi mărturii arheologice ale valorificării acestor resurse: zăcăminte de sare gemă, izvoare de apa sărată, bălţi, fântâni amenajate, lacuri.

Din cele mai vechi timpuri, sarea a reprezentat nu doar o metodă de conservare a cărnii, laptelui (brânzei) şi a legumelor, ci şi ca monedă de schimb. Soldaţii din Evul Mediu îşi primeau solda în bucăţi de sare, mineralul fiind preferat unor monede cu valoare fluctuantă. Însăşi cuvântul “salariu” vine de la faptul că soldaţii romani îşi primeau o parte din soldă… în sare.

Sarea a jucat, şi joacă în continuare, un rol deosebit de important în evoluţia societăţii umane. Dincolo de utilitatea practică a acestui mineral trebuie subliniat şi faptul că, în societăţile tradiţionale i se atribuie şi o serie de proprietăţi imaginare, simbolistica sării fiind foarte variata. Cele mai cunoscute valori simbolice ale sării sunt: sarea ca element primordial, sarea ca element purificator, sarea ca simbol al ospitalităţii şi al frăţiei.

La Pir s-au găsit obiecte specifice unor regiuni îndepărtate

O bună conectare la reţeaua europeană de comunicaţie poate să se constate în depozitul de la Pir, unde există piese ce sunt specifice unor regiuni îndepărtate. Este cazul pandantivului ajurat şi a unor topoare-celt ce sunt specifice zonei sud–alpine, respectiv a unui celt cu analogii în zona de sud a Poloniei.

O legare de activităţile de pe traseee de comunicaţie a depozitelor sătmărene din perioada secolelor XI–IX înainte de Hristos poate să explice poziţionarea locurilor de descoperire.  Marea majoritate a depozitelor au fost descoperite în zona unor căi de comunicaţii: terase de râuri (Giorocuta, Pir), în zona unor cumpene de ape (Pişcolt şi Sărvăzel) sau în apropierea imediată a unor fortificaţii (Căuaş).

Dincolo de nevoia de a explica motivele amplasării grupate a depozitelor de bronzuri sătmărene doar într-o anumită zonă şi legarea lor de posibile fenomene social-economice, se impune identificarea scopului îngropării acestor obiecte, obiecte ce reprezintă valori care nu au mai fost recuperate din pământ. Depozitele nu au avut piese la care să fie posibilă documentarea poziţiei “in situ”, majoritatea fiind dislocate de lucrări agricole.

Doar pentru depozitul de la Giorocuta, poziţia unei seceri, aşezată cu tăişul în jos, apare ca fiind una specială, rezultat al aranjării sale în momentul depunerii. Identificarea unui uşoare adânciri în lutul de sub ea, sugerează că această piesă şi toporul de lângă ea reprezintă “miezul depozitului”, păstrat in situ ca urmare a îngropării mai adânci în raport cu piesele dislocate de plug.

Alte date care ar putea sugera motivele îngropării depozitelor de bronzuri le oferă modul de tratare a pieselor din depunere sau modul în care au fost selectate, în măsura în care se poate stabili că acestea nu reprezintă îngropări de bunuri avute la îndemână. Referitor la tratamentul pieselor îngropate se poate constata că în depozitele de bronzuri sătmărene sunt respectate caracteristicile seriei Moigrad-Tăuteu: majoritatea pieselor sunt depuse întregi şi un număr mai mic sunt depuse fragmentat.

În ce priveşte fragmentarea pieselor din seria Moigrad-Tăuteu se poate considera că reprezintă o etapă intermediară între depunerile din orizontul III (Kurd/ Cincu–Suseni), caracterizat printr–un număr extrem de mare de piese fragmentate, adesea foarte mărunt, şi orizontul de depozite V (orizont ce în Sătmar este reflectat de depozitul de la Vetiş/), caracterizat prin depunerea de piese întregi.

Un studiu mai aprofundat asupra fragmentării pieselor din secolele IX–IX  înainte de Hristos a putut fi realizat la depozitul de la Pir. Lăsând la o parte ciobiturile din zona tăişului ce se puteau produce incidental în timpul folosirii, în cazul unui celt care a fost rupt în două bucăţi, intenţia fragmentării este evidentă dat fiind că aceasta a intervenit în urma lovirii sale pe latura lată cu un obiect.

Lovitura a fost aplicată cu multă forţă, fapt ce a dus la îndoirea puternică a zonei de ruptură. Tot o lovitură dură pare să fi suferit şi una dintre lăncile de la Pir, căreia i–a fost despicat tăişul. Secerile sunt cele mai fragmentate obiecte din depozitul de la Pir, fiecare este ruptă, trei dintre ele fiind rupte în trei bucăţi. Starea contorsionată în zona de fragmentare arată că aceasta a fost realizată prin îndoire, produsă fie prin împingere, fie prin lovire cu un obiect lat.

Un aspect interesant pe care îl scot în evidenţă unul dintre topoare şi trei dintre secerile de la Pir este acela că fragmentele se pot adăuga, astfel încât să recompună obiectele înainte de îndoire şi rupere. Deşi nu a fost remarcată în mod special, depunerea mai multor fragmente de la un obiect este o practică întâlnită în depozitele din „orizontul IV”. În mod cert descoperirea la Pir a fragmentelor ce recompun piese întregi se datorează modului de recuperare a depozitului.

Folosirea detectorului de metale a permis recuperarea unor fragmente mărunte ce au fost răvăşite de maşinile agricole. Se poate scoate în evidenţă că această recuperare completă este un element comun al depozitelor din orizonturile IV şi V care au fost recuperate cu detectorul de metale.

Deteriorarea unor piese din bronz se datorează practicilor rituale

Potrivit informaţiilor furnizate de arheologul sătmărean Liviu Marta, deteriorarea unor piese a fost explicată, cel puţin în parte, prin practici rituale, acesta fiind unul dintre argumentele pentru care un număr mare de arheologi consideră depozitele ca având un caracter votiv. Pe de altă parte, fragmentarea pieselor de bronz din depozite şi cu precădere a secerilor a fost explicată de unii cercetători prin posibila lor apartenenţă la un sistem premonetar.

Între cele două direcţii de interpretare, depozitul de la Pir oferă detalii ce trimit spre o fragmentare ce nu a avut raţiuni practice, ci rituale. La seceri se constată renunţări la direcţii de fragmentare preconizate iniţial, trasate prin tăiere, sau chiar deja forţate prin îndoire, fiind evident că s–a renunţat la obţinerea unor cantităţi de metal ce ar fi fost stabilite înainte de rupere.

Intenţionalitatea deteriorării pieselor poate fi indusă atât pe baza alegerii porţiunilor uşoare de rupere, dar şi pe baza obiceiului specific depozitelor din orizontul IV de a pune ca ofrandă mai multe fragmente ce provin de la aceiaşi piesă.

Depunerea mai multor fragmente dintr-o piesă reprezintă o schimbare faţă de etapa anterioară a depozitelor Kurd, în care ofrandele aveau foarte des câte un singur fragment de la fiecare artefact.

Prin analogie cu situaţia ofrandelor din templele greceşti de epocă geometrică acest model de depunere a fost interpretat pe baza principiului „pars pro toto”, principiu conform căruia fragmentul depus înlocuieşte ca semnificaţie obiectul întreg. Louis Nebelsick a argumentat pentru o variantă a acestui model: o parte a obiectelor sunt depuse în ofrandă iar o parte sunt luate de participanţi.

Această semnificaţie a împărţirii obiectelor în o parte divină şi una umană ne apare ca fiind pierdută în etapa Moigrad-Tăuteu, atâta vreme cât în ofrande adesea sunt depuse toate fragmentele de la piese.

Darul dat zeilor contra darului primit

Prezenaţa unor piese exotice în depozitul de la Pir poate fi pusă pe seama rutei de transport a sării din nordul Transilvaniei spre Câmpia Panonică, bine documentată pentru perioada medievală. Alături de alte bunuri exotice, traseul acestui drum comercial apare a fi controlat de fortificaţiile de la Andrid, Căuaş, Derşida, Şimleul Silvaniei, Moigrad şi Dej.

Elitelele din zona Văii Ierului par să dispună de bogăţii imense generate de controlul asupra rutelor comerciale pe care erau vehiculate materiile prime din Carpaţi (sare, cupru, aur)  şi din faptul că erau amplasate în zone extrem de bogate în resurse alimentare. Este de aşteptat că aceste bogăţii să fi fost râvnite de alte comunităţi, iar pe plan intern să fi generat o competiţie între persoanele ce urmăreau să îşi asigure controlul bogăţiilor şi apanajul de a le distribui în sânul societăţii.

În acest sens sunt vizibile oglindirile materiale ale unor strategii sociale complexe ce urmăreau prezervarea controlului comunităţii asupra bogăţiei şi, în acelaşi timp, constituiau pretext şi ocazie de afirmare sau consolidare a statului social a elitelor ce încercau să controleze cât mai profund societatea. În zona de nord–vest a Românei aceste aspecte transpar cel mai bine în cazul aşezării de la Căuaş (situată la o distanţă de 17 km de Pir).

Pe de o parte ofrandele metalice au reprezentat obiecte sacrificate prin îngropare în scopul de a obţine contra–daruri de la zei, într–o acţiune de tipul “do, ut des”. În acelaşi timp ofrandele metalice s-au dorit a fi un mijloc de exprimare în domeniul relaţiilor sociale. Oferirea de cadouri pentru zei în cadrul unor ceremonii erau ocazii de a afişa capacitatea extraordinară a unor persoane de a renunţa la mari bogăţii, în scopul de a le investi în relaţia cu zeii.

În cazul unor ceremonii publice, practic, în acelaşi timp, era etalat statutul şi rangul acelora ce donau surplusul. Ca şi în cazul altor strategii sociale (construcţii de fortificaţii şi structurare de aşezări), la care este greu de delimitat componenta funcţională (apărare, utilizare eficientă a spaţiului din aşezare) de componenta de afirmare a statului social prin “inginerii sociale”, şi în cazul depozitelor de bronzuri ultimul element este dozat cu o componentă religioasă, de factură contractuală (darul dat zeilor – contra–darului primit/ aşteptat de la zei).

Pretextul şi “ambalajul” gestului era exprimat în faţa comunităţii ca fiind unul de factură religioasă. Nesocotirea voinţei divine şi jignirea zeilor nu erau aspecte menite a fi asumate nici în particular – şi cu atât mai puţin în public, în condiţiile în care societatea avea nevoie de lideri care investesc averi mari în relaţia cu zeii.

Revenind la depozitul de la Pir, repetarea practicilor de depunere (fragmentarea, modul de aranjare) şi repetarea selecţiei pieselor pe baza unor canoane dezvăluie o codificare în spatele căreia averea era distrusă cu scopul de a obţine graţie divină şi era afişată ostentativ cu scopul de a obţine sau menţine un statut social.

Regia rituală includea o componentă religioasă şi conţinea o componentă socială, ultima nefiind probabil mascată ci etalată ostentativ. În ceremonie sacrul şi profanul se completau într–un act în care un capital economic era aparent nimicit, dar practic era transformat într–un capital simbolic.

Informaţiile ne-au fost comunicate de arheologul Liviu Marta, muzeograf la Muzeul Judeţean Satu Mare.