Asculta acest articolInițiată de liderul PSD Liviu Dragnea, “Legea defăimării” are meritul de a readuce în discuție problema presei din România anului 2016. Într-o primă fază comentariile l-au vizat pe inițiator. Se sugera că Liviu Dragnea nu ar fi tocmai cel mai potrivit să vorbească despre defăimare. În al doilea rând, cu această ocazie se poate vorbi despre PSD, despre unii mebri ai PSD, care, fie direct, fie prin diversi interpuși, dețin un număr apreciabil de societăți media.
Acestea au o direcție editorială pro-PSD, prin urmare sunt predispuse la atacuri directe la adresa adversarilor politici.
Dar despre ce fel de presă se poate vorbi după 26 de ani de democrație, deci de libertate de expresie? Dacă în primii ani de după revoluție, numărul publicațiilor era foarte mare, cu timpul presa scrisă s-a restrâns. Au apărut posturile de televiziune, numărul lor înmulțindu-se într-un ritm susținut, pe măsură ce bugetele de publicitate scad. Se înțelege că mare parte dintre posturile TV sunt ținute de oameni politici. Spre deosebire de ziare, în televiziune democrația “se vorbește”. Cum vorba zboară, impactul știrii de televiziune este de moment. “Defăimarea” pe care vrea să o pedepsească domnul Dragnea rămâne înregistrată, dar când vine pedeapsa toată lumea a uitat despre ce a fost vorba. Poate că și politicianul defăimat este de mult aruncat peste bord de partidul din care făcea parte.
Nu este exclus ca și inițiatorul însuși să nu se mai poată bucura de binefacerile “defăimării”. Desigur, ne gândim la situația juridică în care se află. Bănuim, însă că o astfel de lege are în vedere și anumite avantaje pentru presă. Nu de dragul proprietarilor de trusturi de presă, ci de dragul libertății de expresie. Chiar și presa de partid până la urmă trebuie tratată ca expresie a libertății de a-ți spune părerea fără nicio opreliște.
Dacă tot s-a adus în discuție problema presei, poate ar fi momentul, de dragul democrației, să se discute cât de moral este ca politicienii să aibă dreptul de a deține instituții media. Se aude că în Germania, cine face politică nu are dreptul să facă și presă, nici direct, nici prin interpuși. La noi, politicul a invadat piața liberă a presei. Nu o sufocă de tot, însă deviază atenția opiniei publice de la adevăratele probleme cu care se confruntă societatea. Sau să zicem că manipulează opinia publică? Este prea mult spus, pentru că societatea are anticorpi și pentru această boală pe care politicienilor le place să se infecteze cu bună știință.
Legea defăimării, din câte s-a înțeles până acum, nu face nicio diferență între presa de partid și presa independentă, atâta câtă poate supraviețui în acest mediu ostil, viciat. Se spunea pe vremuri că presa este câinele de pază al democrației. Dacă politicienii au limitat și câinii care păzesc oile, cum ar permite să existe haite întregi de câini ai democrației?
Totuși, discuția este prea serioasă pentru a ne permite să tratăm subiectul în glumă. S-ar părea că însuși inițiatorul nu a luat în serios problema. Întocmai ca vânătorii care prin limitarea câinilor ciobănești au dorit să protejeze animalele sălbatice pentru ca apoi să le vâneze, și PSD își dorește același lucru. Dacă nu a reușit să treacă din prima încercare prin Parlament “Legea defăimării”, va găsi soluții alternative. Presa nu mai este și nu va mai fi multă vreme ceea ce a fost în anii ’90. Dar are dreptul să pretindă să se apropie de ceea ce se numește presă în țările cu democrație consolidată. Oare înainte de a prezenta proiectul de lege domnul Dragnea a studiat situația presei din țările UE sau s-a uitat doar în ograda PSD? La un moment dat declara că a avut în vedere rețelele de socializare. Faptul că legea a fost amânată, nu scuză PSD de această brutală intervenție într-un domeniu atât de sensibil cum este libertatea de expresie.
