Asculta acest articolÎn aceste zile se împlinesc 29 de ani de la evenimentele care au dus la răsturnarea dictaturii. În aceste zile, acum 29 de ani, Nicolale Ceaușescu promitea majorarea pensiei cu una sută lei. În același timp, dădea ordin să se tragă în plin în mulțimea adunată în Timișoara.
Istoria a înregistrat evenimentele din decembrie 1989 în diferite moduri. I s-a spus lovitură de stat, i s-a spus revoluție, dar fără multă convingere. În jurul acelor zile s-au țesut adevărate legende, însoțite în cei 29 de ani de un proces penal.
Revoluție anti-comunistă este o formulă acceptabilă, deși în mijlocul ei s-au aflat numeroși comuniști. Unii dintre ai au făcut cariere politice în condițiile noii democrații ce s-a înfiripat treptat.
Interesant și total jenant este că respectiva revoluție nu a creat niciun mare erou, ca de pildă revoluția din 1848, dar a lăsat în urmă mii de revoluționari cu indemnizații. Nu aceștia sunt importanți, pentru că, în fond, nu-i respectă nimeni din afara propriului lor cerc de chivernisiți.
Ar fi nedrept să nu recunoaștem că singura personalitate ieșită din comun emanată de revoluție a fost Ion Iliescu. Deși vânat în ultima vreme pentru a fi tras la răspundere pentru morții de după fuga lui Ceaușescu, cel mai puternic politician din prima parte a celor 29 de ani trecuți din decembrie 1989 rămâne Ion Iliescu.
România îi datorează creionarea istoriei sale la sfârșit de secol 20 și de mileniu. Nu este o imagine prea plăcută. Nu a fost ales drumul cel drept, drumul normal spre o democrație. Ion Iliescu s-a impus ca un om însetat de putere. Nu s-a dat în lături de a câștiga puterea, de a se menține în vârful puterii prin orice mijloace.
Practic, el a salvat temuta Securitate, trasformând-o într-o oficină a noii democrații. Cu ajutorul specialiștilor în dezinformare și diversiune a stopat evoluția noilor formațiuni politice și mai ales a distrus pentru a doua oară partidele istorice renăscute.
Se poate aprecia că grupul din jurul lui Ion Iliescu a întârziat refacerea României cu cel puțin un deceniu, în comparație cu celelalte foste țări socialiste.
Din păcate, fostul președinte a devenit un model pentru viitorii președinți, ca mod de câștigare și menținere a puterii. Excepție a făcut Emil Constantinescu, dar concluzia a tras-o singur: m-a învins Securitatea. Și asta se întâmpla la zece ani după evenimentele din 1989.
Ce ar trebui să facem, cum ar trebui să sărbătorim revoluția anti-comunistă? 21-22 decembrie 1989 nu este o dată comparabilă cu 1 decembrie 1918? În mentalul colectiv nu este.
România a ieșit dintr-un coșmar de aproape o jumătate de secol, dar momentul ieșirii nu este marcat prin mari explozii de bucurie colectivă. Ce era la 23 August nu va fi niciodată la 22 decembrie, ziua fugii dictatorului Ceaușescu.
Totuși istoria este istorie și fiecare eveniment trebuie tratat cu seriozitate și pe măsura importanței lui. În cei 29 de ani nu s-a impus nicio dată, nicio mare sărbătoare. Nu sărbătorim cu mare fast nici intrarea în NATO, nici aderarea la UE.
Într-o comparație cu cei 20 de ani ai perioadei interbelice, cei 29 de ani ai perioadei postcomuniste pălesc, se fac mici.
România interbelică nu a fost perfectă. Dar a reușit să dea personalități politice și culturale care, în fond, fac istoria României. Ce personalități s-au făcut remarcate în ultimii 29 de ani? Au fost, dar cum nu există o ierarhie a valorilor nu le vedem decât fragmentar.
Să fie de vină scandalurile politice interminabile? Probabil.
