Asculta acest articol
La prima proiecție a filmului “Bacalaureat” la Satu Mare, în sala de cinema erau doi oameni. La cea mai recentă s-a trecut de 20. Pentru că după ce vezi acest film simți nevoia să-ți îndemni cunoscuții să îl vadă. Cristian Mungiu și echipa sa au nu doar meritul premiului de la Cannes. Noul Val românesc trece, cu această ocazie, propriul examen de maturitate.
Multe din filmele unor regizori consacrați ai noului cinema național și-au alienat publicul prin violențe gratuite de limbaj și de scenariu, în numele unui realism exacerbat. Chiar Cristian Mungiu, cel puțin în filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, a trecut pe acolo. Nu și acum. În filmul ăsta nu se înjură, iar violența fizică este extrem de puțin folosită. Asistăm însă la un thriller psihologic condus magistral de mâna expertă a regizorului, în care omniprezența micii corupții o transformă într-un fel de smog moral care îi sufocă chiar și pe cei mai curați la suflet. Aici semnalele lui Caragiale din “Bacalaureat” și “Lanțul slăbiciunilor” sunt duse la ultimele consecințe, cum e și firesc în aproape 150 de ani de istorie.
Descurcăreala ca sport național
La finalul anilor ‘80, Nicolae Steinhardt evoca, răspunzând unei întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan, un episod cu o țărancă din Maramureș: “Era întrebată de un grup de vizitatori străini – prin tălmaci – cum trăieşte, dacă nu duce lipsă de cele necesare traiului. Răspunde venerabila săteancă aşa: cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce ne pică, ne descurcăm. Teribil răspuns, care arată cât de jos am cuborât, în cât de adânci straturi a pătruns spiritul şmecheresc.”
Filmul lui Mungiu pare un detaliat comentariu al acestei ultime fraze. Ai zice că nu e un film despre comunism – slavă Domnului, ar spune unii – dar acronimul PCR (pile, cunoștințe, relații) stă în inima poveștii chirurgului Aldea, care cunoaște un polițist, care cunoaște un viceprimar bolnav, care cunoaște un profesor universitar care poate rezolva nota abuzatei Eliza, de care ea are nevoie ca să poată pleca din țară. Unde? În Anglia, unde aparent, văzute de aici, lucrurile stau mai curat. Dar în aceste zile Marea Britanie a fost numită cea mai coruptă țară din Europa.
Relația tată-fiică are tensiunile ei: tatăl pare să uite că fiica a crescut și poate are alte planuri, iar ea rezolvă problema examenului în cel mai feminin mod posibil: prin lacrimi. După care, zâmbind cu subînțeles, își întreabă tatăl: “M-am descurcat?” Q.E.D. (titlu de film românesc și ăsta!).
O regie simfonică
Premiul pentru regie primit de Mungiu (cel care a scris și scenariul) răsplătește în primul rând ritmul elaborat al filmului și migala detaliilor. Scenografia e în sine o operă de artă (greu de uitat chipul Elizei privind, dintr-o ramă, despărțirea părinților), iar actorii au fost aleși cu grijă și conduși spre compoziții bine temperate, așa cum un mare dirijor construiește monumentul unei simfonii din fraze simple, tratate cu finețe, ale tuturor instrumentelor.
Revelația filmului ni s-a părut Maria-Victoria Drăguș. Chipul ei transmite durere, emoție, revoltă mocnită, sentimente reprimate, un copil strivit de o grijă părintească exagerată. Adrian Titieni este punctul de reper al filmului și menține o linie sobră, de om responsabil, dar obsedat de control, iar scena în care doctorul realizează că de fapt nu poate rezolva nimic este gândită și filmată antologic, o rătăcire în noapte, unde nimic nu mai e clar. Tonic și machiavelic e Vlad Ivanov în rolul polițistului-șef, iar Gelu Colceag și Petre Ciubotaru sunt icoane de ștabi corupți până-n măduva oaselor. Lia Bugnar compune memorabil o soție distrusă de atotștiința soțului și o mamă care i-a transmis fiicei propriile angoase, încât nu e de mirare că soțul pleacă la o femeie de fapt foarte comună (jucată decent de Mălina Manovici), iar fiica se încurcă cu un tip ambiguu (Rareș Andrici e o apariție intensă). Singura disonanță e poate cuplul de procurori, aparițiile lor părând o ironie subtilă la adresa “luptei anti-corupție”.
Cancerul e prea vechi, prea insidios, o hidră cu mii de capete. Ne mai poate salva ceva? Câți din poza de absolvire “s-au descurcat”? Tot românii au un proverb care spune că năravul din fire n-are lecuire. Acest film fin și curajos are măcar meritul să ne pună probleme. În două ore de festin cinematografic.
Fii primul care comentează