Asculta acest articolDacă pensionarii ies în stradă pentru a cere mărirea pensiilor măcar cu un 10%, ceea ce ar însemna în jur de 130 de lei la o pensie de 1300 de lei, dacă întrega populație, dar și marile magazine, își fac probleme cu privire la costurile încălzirii la iarnă, iată că, la Zilele Poesis, una dintre temele de dezbatere a fost în ton cu realitatea< Arta și cultura, de la crizele economice la crizele de sistem.
Numai că, spre deosebire de hipermagazinele care au împânzit orașele țării și doar acum au început să aibă probleme, cultura traversează criză după criză. Despre o “înflorire a culturii”, cum se scria în manualele de istorie, dar nu prea des, nu se poate vorbi în ultimii 33 de ani.
Grupul de scriitori din toată țara, prezenți la Zilele Poesis, fără să ia în calcul situația culturii înainte de 1990, erau, totuși, tentați să compare statutul, condiția scriitorului din timpul unui regim totalitar, cu statutul scriitorului într-o societate democratică. Așa cum este a noastră.
Din punctul de vedere al libertății de expresie nu există termeni de comparație. Ești liber să scrii tot ce-ți trece prin cap, ba și cărți geniale, dar este problema autorului cum o publică. Mai mult decât atât, dacă talentatul scriitor își predă cartea unei edituri, este problema acelei editurii cum reușește să o publice, de unde scoate banii. Criza scriitorului, în cel mai bun caz, devine criza editurii.
Același fenomen este valabil în cazul majorității revistelor literare. Chiar dacă o parte din revistele literare sunt subvenționate, nesistematic, de ministerul culturii, de consiliile județene, de primării, aceste ajutoare nu sunt de natură să conducă la apariția a ceea ce am putea numi “scriitor profesionist”. Mai concret, un scriitor nu poate trăi exclusiv din scris. El trebuie să-și ia o slujbă, să scrie în timpul liber, să mai scoată un ban din buzunar pentru a-și vedea cărțile tipărite.
Scriitorul, cultura în sensul larg al cuvântului, traversează criză după criză. Am văzut la una din edițiile Târgului Intenațional de Artă de la Paris o replică ironică a Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși realizată din cârnați. Materia culturală ba se strânge încât creatorul abia mai poate respira, ba i se mai dă o gură de aer ca să nu piară de tot.
Așa cum modulele din Coloana lui Brâncuși nu pot fi luate separat, practic este imposibil să departajezi crizele succesive prin care trece cultura română, mai este cultura scrisă. Vorbind separat de fiecare criză a culturii ajungi, de fapt, la un perpetuum mobile în care fiecare criză alimentează următoarea criză.
Înainte de 1989 a lipsit ingredientul principal, libertatea. După 1989 lipsesc banii. Dar dacă nu banii lipsesc, ci voința politică? Nu cumva puterea politică, deci decizia, a fost confiscată de un grup minuscul de specimeni care, asemeni lupilor, pot lucra în echipă doar când fură? :i nu este vorba, în acest caz, de un furt propriu zis, ci de furtul șansei unei națiuni de a străbate mai rapid calea de la o cultură sugrumată din cauza unor neghiobi la o civilizație, în fond la o Românie educată.
Recent, în Parlamentul European, un europarlamentar i-a făcut pe români barbari. Sigur că ne-am supărat cu toții, mai ales clasa politică, dar această revoltă, justă, nu l-a făcut pe președintele țării să pună în discuție la ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării și problema editurilor, a ziarelor care nu pot suporta creșterile uriașe a prețurilor la hârtie. Dacă prețul hârtiei pentru tipar a ajuns de la 500 de dolari pe tonă la 1200 de dolari asta nu se înscrie în preocupările guvernului? Păi, nu se înscrie, pentru că hârtia necesară pentru tipar nu este lemn de foc al cărui preț s-a plafonat la 400 de lei. În paranteză fie spus, când el, de fapt, costă la prima mână 150 de lei. Doar la speculanți prețul se ridică la 600 de lei. Acest exemplu arată cât de departe este și acest guvern, ca toate celelalte, de realitate.
Vorbind despre criza culturii dezbatem, în fapt, criza unei națiuni care nu-și găsește adevăratele puncte de sprijin ca să stea, în fața istoriei, dreaptă ca un brad. Există cumva, în marele proiect, de suflet, al președintelui Iohannis, proiect numit onest “România educată”, un capitol special dedicat culturii?
Oricâte colocvii, oricâte dezbateri aprinse s-ar organiza, concluzia este una singură: nu se poate vorbi despre educație fără să iei în calcul cultura scrisă. Nu rețele de socializare, nu digitalizarea, nu programele electorale, nu plafonarea prețului la energie care măresc profiturile furnizorilor, reprezintă fundația unei nații, ci cultura scrisă. Așa cum Ucraina invadată de Rusia are nevoie de sprijin, așa are nevoie și cultura scrisă de susținere financiară.
