”Consiliu de familie”, o parabolă despre om ca animal politic

Cei cinci ”consilieri”

Continuându-şi incursiunea de dată recentă în dramaturgia de ultimă oră a lumii, secţia română a Teatrului de Nord propune o piesă cu schepsis, în care relaţiile interumane îşi dezvăluie substratul politic, într-o lectură inteligentă care aruncă raze de lumină spre realităţi ale istoriei omenirii. Asta pentru că familia este, desigur, primul microcosmos al societăţii.

”Consiliu de familie” (”Consell familiar”, în originalul catalan) este opera Cristinei Clemente, scenaristă şi autoare de teatru din Barcelona, născută în 1977, laureată cu Premiul Goya (Oscarul spaniol) pentru scenariul filmului ”Eva” din 2011 şi afirmată mai recent în lumea televiziunii. A scris piesa în 2013, iar traducerea românească aparţine Luminiţei Răuţ-Voina. Spectacolul sătmărean este pus în scenă de Theodor Cristian Popescu, regizor aflat la prima colaborare cu Teatrul de Nord, iar Bogdan Spătaru semnează scenografia. Este prima montare a textului în România, la mai puţin de un an de la apariţia traducerii.

Democraţie casnică originală

Alegeri anticipate

Ramon şi Mariana şi-au dorit mereu o familie care să fie altfel decât autoritarismul părintesc în care au crescut amândoi în Spania lui Franco. Aşa că instituie un sistem democratic sui-generis, în care deciziile se iau prin vot, au loc campanii electorale, se alege un preşedinte, există un corp de legi şi o jurisprudenţă. Problemele apar când cei doi fii, Jimena şi Gonzalo, devin majori şi cer dreptul de a candida la preşedinţie, fapt ce declanşează alegeri anticipate. Mai e şi iubitul Jimenei, Nicolas, care primeşte şi el drept de vot – printr-o ordonanţă de urgenţă – după ce se produce inevitabilul blocaj electoral, căci fiecare membru deplin al familiei se votează, evident, pe sine însuşi.

Jimena ajunge preşedintă (cu votul iubitului ei) şi instaurează un fel de socialism relaxat care nu duce nicăieri, ba chiar ameninţă să distrugă familia de tot. Iar când tatăl ar dori să preia din nou puterea aflăm că o mişcare electorală neinspirată a mamei dă peste cap situaţia, în lovitura de teatru finală. Pentru că în viaţă, şi mai ales în politică, la orice nivel, în ultimă instanţă banul vorbeşte.

Rapsodie pentru cvintet, cu tobe

Şedinţă de urgenţă

Theodor Cristian Popescu i-a impresionat pe sătmăreni cu regia unui spectacol pe care cei ce l-au văzut îl vor uita greu: ”Ia uite cine s-a întors”, la Teatrul Maghiar din Târgu Mureş, prezentat anul trecut în prima ediţie Tranzit Feszt. Atunci îşi punea protagonistul singur în scenă la intrarea publicului. Acum toţi cei cinci actori au şansa să intre în personaj, într-o coregrafie mută extrem de firească, în timp ce oamenii îşi ocupă locurile în sală. Ne-a dus gândul la posibilitatea unui spectacol în genul filmului mut, cu titrare. De ce nu?

Decorul lui Bogdan Spătaru, la fel ca la ”Almost, Maine”, are simplitate şi largheţe, este împărţit inteligent, are găselniţe interesante (cum ar fi ecranul de unde Ramon îşi ţine discursul de candidat) şi oferă spectacolului fluenţă, demarcând totodată foarte clar spaţiile predilecte ale fiecăruia: biroul prezidenţial, bucătăria, livingul, zona pasiunilor. În acest spaţiu generos acţiunea curge ca într-un cvintet de coarde mozartian, punctată de surprize care nu ţin neapărat să ia ochii spectatorului (poate doar cu excepţia afişelor de campanie).

Propuneri electorale

Salutăm cu bucurie revenirea într-un rol consistent a Ancăi Similar, pe care anii par s-o întinerească şi care îi dă mamei Mariana multă şiretenie feminină, gata mereu să se plieze pe situaţie, şi mult erotism abia îmblânzit, ea părând factorul de echilibru al casei. Ioana Cheregi, expansivă cum o ştim, are momente când prea joacă dinadins, forţează o emoţie, o mutră, dar e foarte credibilă gradând exasperarea fetei care a crescut şi vrea să arate asta, iar erotismul ei e la fel de extrovert, în timp ce îşi domină autoritar fratele – o femelă alfa. Andrei Stan în rolul lui Nicolas ne-a amintit de flegmaticul jucat în ”Revizorul”, iar Romul Moruţan face un rol solid întrupându-l pe exasperatul Gonzalo, prea puţin luat în seamă, căutând modul de a se impune şi el, cândva, cumva. Iar Radu Botar conduce spectacolul dintr-un rol extins şi complex, al tatălui, fiind emoţionant mai ales în momentul în care personajul pare să-şi piardă, odată cu puterea în casă, raţiunea de a fi. Finalul este ritmat de tobe (moment conceput de Gabriel Koka şi Cserey Csaba), iar spectacolul are şi o dimensiune olfactivă (se găteşte, se arde tămâie).

După atâta teatru contemporan, finalul de stagiune se va îndrepta spre clasici, cu ”Visul unei nopţi de vară” şi ”O noapte furtunoasă” programate în această primăvară.