Asculta acest articolS-a intrat în an electoral. În mai vor avea loc alegeri în întreaga Uniune Europeană. Deci se află în campanie electorală tot ce mișcă în Europa, cu excepția Elveției, a Marii Britanii și a câtorva țări din fosta Iugoslavie. Lupta politică va fi mai acerbă decât în alte campanii similare pentru că UE se află la o răscruce, foarte probabil în fața unei crize.
Pe de o parte din cauza BREXIT-ului, pe de altă parte din cauza posibilei intrări în recesiune a economiei Germaniei. Protestele din Franța se pot extinde. Partidele radicale devin mai agresive.
Țările mici realizează că sunt tratate ca state de mâna a doua. Multinaționalele au interese divergente față de țările în care operează, devenind mai puternice financiar, și politic, decât țările care înaintează cu viteza a doua.
În acest context, România devine o țară-cheie. Cel puțin așa le place unor politicieni să creadă. Exact în această perioadă deține președinția rotativă a Consiliului UE. Este, deci, un fel de șef al Europei? Nu. Este omul de la ghișeu, care trebuie să țină o gestiune. Cetățenii obișnuiți din țările UE habar nu vor avea că România stă cocoțată pe un scaun de președinte. Este un fapt banal.
O importanță mare se dă acestui lucru doar la noi acasă. Aici nu se știe cine este șeful. Președintele Iohannis crede că i se cuvine cinstea de a juca rolul personajului principal. Guvernul, prin prerogativele pe care i le conferă Constituția și regulile de funcționare a UE, se face responsabil și pune în practică politicile economice ale UE.
Din această pricină pentru România următoarele luni se vor constitui într-o veritabilă criză politică. Klaus Iohannis se află în campanie electorală pentru obținerea celui de-al doilea mandat. A dovedit în cei patru ani că îi place puterea, că îi place să fie șeful cel mare.
La rândul lui, PSD a dat nenumărate dovezi că este un partid care se simte bine numai când este la guvernare. Este părintele baronilor locali.
Este partidul din rândul căruia miniștrii apar peste noapte. Pofta de putere a făcut să se schimbe trei guverne în doi ani, să fie desemnați și apoi înlocuiți peste 70 de miniștri într-o foarte scurtă perioadă de timp. Șefi peste șefi, directori după directori, se rotesc într-o veselie. Nu întâmplător unui individ care a fost ministru acum 10-15-20 de ani i se spune pe veci “domnule ministru”. Asta spune multe despre plăcerea, uneori diabolică, de a deține putere și influență în România.
România este țara luptelor politice. Aici intră și lupta anti-corupție, și lupta pentru putere din interiorul partidelor. Mai puțin intră lupta pentru o viață mai normală, pentru mai multă educație, pentru sănătate. Acestea sunt anexe ale luptei politice.
Mai mult decât în alte părți, în România lupta politică este personalizată. Nu se combat idei și principii nocive, ci persoane și indivizi. Nu se luptă președintele României cu primul ministru și președintele PSD, ci se luptă Klaus Iohannis cu Viorca Dăncilă și Liviu Dragnea.
Care sunt armele? Cele mai simple. Un fel de luptă cu pietre și bâte în era armelor cu laser. Unul îl face pe celălalt infractor, celălalt zice că hoțul strigă hoțul. Culmea ar fi să aibă fiecare dreptate în ceea ce spune despre celălalt. Adică să fie și unii și alții infractori și hoți.
Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple. Dacă ar funcționa statul ca un stat de drept, dacă justiția ar fi Justiție, și pe deasupra politicienii ar fi ghidați în lupta lor de principii și reguli unanim respectate, România ar deveni o țară suportabilă. Și nu ar mai conta cine este Șeful.
