Cât va rezista România nereformată?

Asculta acest articol

Pentru prima oară poziţiile faţă de principala problemă dezbătută în această perioadă – salarizarea, pensiile speciale, aparatul de stat – sunt clar exprimate. Preşedintele Iohannis: “câtă vreme voi avea un cuvânt de spus, şi voi avea, nu se va tăia niciun salariu şi nu vor fi daţi oameni afară”. Ilie Bolojan: “În multe instituţii personalul este supradimensionat, fapt ce duce spre multe probleme, cheltuieli inutile, risipă din bani publici, neîncredre în autorităţi, atmosferă proastă în interiorul instituţiilor.”
Mai clar de atât nu se putea. El însuşi, ca preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor a făcut reduceri, de circa 50% din personalul instituţiilor subordonate şi lucrurile merg mai bine, judeţul Bihor şi Oradea, fiind un model de dezvoltare la nivel naţional.
:i preşedintele Iohannis are argumente: nu se iau măsuri de austeritate în timpul crizelor. Pe de altă parte, atent la propria imagine, ţinând seama de măsura luată de predecesorul său, preşedintele Băsescu, care a tăiat salariile bugetarilor, Klaus Iohannis nu vrea să fie huiduit pe stradă după ce îşi va încheia mandatul.
O poziţie ambiguă are primul ministru Ciucă. Ar tăia, dar fără să diminueze salariile. El se gândeşte doar la sporurile care ar trebui incluse în salariu. Desigur, are în vedere apropiata campanie electorală. Nu foarte clar exprimată este poziţia liderului PSD, Marcel Ciolacu. Este dispus să se facă reforme, dar fără costuri sociale. Mai degrabă PSD ar umbla la banii publici promişi de partidele politice.
În funcţie de poziţiile şefilor de partide, se va trece la o restructurare a sectorului bugetar, dar nu foarte repede. Foarte probabil, indiferent de dezbaterile care vor urma, alegerile din 2024 se vor desfăşura în actuala configuraţie social-financiară. Cu pensiile speciale nereduse, cu diferenţe uriaşe, şi nedrepte, în întreg sectorul de pensii, cu un dezechilibru major între salariaţii de la stat şi cei din privat.
O soluţie salvatoare oferă senatoarea :oşoacă: România are atâtea frumuseţi ale naturii şi zăcăminte ale subsolului încât românii nu ar mai trebui să plătească taxe şi impozite. I-a ras pe toţi. Păcat, zice senatoarea dată afară din AUR, că partidele naţionaliste nu se unesc. Care sunt acele partide nu le enumeră pentru că sunt formate din câteva persoane care îşi fac simţită prezenţa numai în timpul campaniilor electorale. La Tribunalul Bucureşti în anul 2016 erau înregistrate 84 de partide, pentru ca în anul 2022 numărul lor să ajungă la peste 200 de partide politice. :i să mai spună lumea că nu ai de unde alege!
Acesta este motivul pentru care PSD propune o nouă lege a finanţării formaţiunilor politice. Dacă partidele nu ar mai fi deloc finanţate de la buget, acestea ar fi la cheremul oamenilor cu bani. De parcă nu sunt şi acum, deşi primesc bani şi de la stat!
O problemă mai puţin dezbătută în mod serios este a resurselor aflate la dispoziţia miniştrilor, agenţiilor guvernamentale, primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene. Din sumele de investiţii, nu puţine, un procent semnificativ, botezat “parandărăt”, ajunge în buzunarele partidelor politice aflate la guvernare. La nivel local, după aceeaşi metodă, “parandărătul” se distribuie la reprezentanţii partidelor care se află la conducerile primăriilor, a consiliilor judeţeane. Asta-i rânduiala.
Odată cu anihilarea protocolului SRI-DNA, din cauza exceselor echipelor mixte, modulele administraţiei de stat au devenit stat în stat. Nimeni nu se mai teme de nimic. Sunt lucruri atât de evidente încât se văd şi din avion, iar instituţiile statului, din cauza legislaţiei, sunt neputincioase.
Cu cât mai târziu, cu atât mai dureros, până la urmă sectorul de stat va fi supus unui proces de restructurare sever.
Economia nu mai suportă, cetăţenii nu mai suportă. În trei decenii, sub atenta supraveghere a politicienilor care s-au perindat la putere, s-a format o supra-pătură socială, o castă, o adevărată prodipendată de nuanţă comunistă.
Fără proiectul “România educată”, ţara noastră respinsă şi acceptată în NATO, amânată să adere la UE, a rezistat peste trei decenii. Întrebarea este cât va rezista România nereformată?