Image 1
Image 2

“Casa Bernardei Alba”, o dramă a femeilor sufocate de tradiție

Pepe, cel mult dorit
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol
Reuniune de familie
Reuniune de familie

La aproape 8 ani de la spectacolul secției române regizat de Andrei Mihalache, “Casa Bernardei Alba” revine pe scena Teatrului de Nord într-o versiune realizată de Sorin Militaru cu Trupa Harag Gyorgy, într-o manieră pe care nu am numi-o modernistă, ci mai curând atemporală, aproape definitivă.

Decorul redus la un minim necesar, separarea inteligentă și transparentă între casa devenită un soi de închisoare și lumea de afară, merit al scenografei Fornwald Greti, permit excelentului contingent feminin al trupei maghiare să își dezvăluie talentul și sensibilitatea. Iar de data asta bărbații nu sunt absenți din peisaj.

Opt ani cât un veac de singurătate

“O dramă a femeilor din satele Spaniei” – așa sună subtitlul piesei lui Federico Garcia Lorca. Avea să fie ultima operă a poetului și dramaturgului spaniol, ucis după numai două luni de la încheierea ei, în turbulențele de la începutul războiului civil, în 1936. “Casa Bernardei Alba”, cu o distribuție exclusiv feminină, este o privire tăioasă, dar în același timp plină de durere, asupra unui univers moral și social autarhic de care ne lovim adesea chiar în modernele noastre vremuri.

Suntem așadar în Spania interbelică, o lume rurală ce se resimte încă după sute de ani de catolicism bigot și separări sociale tăiate aspru între nobili și plebe. În această lume femeile aveau prea puține variante. Fie căsătoria, de prea multe ori formală și fără dragoste, fie o existență searbădă și închisă, uneori îndulcită de credință. Iar dorințele normale de dragoste și pasiunile sexuale reprimate duceau adesea la răbufniri cum, din păcate, vedem și azi destule în buletinele de știri dinaintea mesei de seară.

”Fațadă onorabilă și armonie în familie”
”Fațadă onorabilă și armonie în familie”

Ultima figură masculină, tatăl familiei, tocmai a murit, iar Bernarda, parcă hotărâtă să răzbune prin cele cinci fete ale ei toate cele îndurate, impune un doliu strict de 8 ani (pentru că așa știe ea că se face), veste căzută ca un munte pe capul unor tinere femei în plină floare a vârstei. Însă banul e ban, și când Pepe Romano, un bărbat bine din sat, o cere pe Angustias regulile doliului sunt cu ușurință date la o parte. Baiul e că Adela, mezina rebelă, e topită după Pepe și nici lui Martirio nu îi e indiferent. Iar celelalte două fete par să fie observatoare detașate, uneori amuzate, dar au și ele durerile lor. O va spune Amelia, cea mai copilă, aparent: “Să te naști femeie e cea mai mare pedeapsă”.

Finalul o găsește pe Bernarda aplecată pe trupul mort al fiicei sale mezine, în fine cu inima la vedere, cu chipul inundat de lacrimi, dar chiar și acum cu grija aparențelor (“ţin la o faţadă onorabilă şi la armonie în familie”, spune ea la un moment dat), căci cere ca satul să afle că Adela a murit fecioară, deși evident nu era cazul. Ba își permite să fie cinică chiar și vorbind de împușcătura care l-a ratat pe inoportunul Pepe: la ce să te aștepți de la o femeie?

Patetismul bine temperat

Conform obiceiului, Sorin Militaru se abține de la tăieturi din text și conduce drama fără ostentație, cu un patetism de calitate, bine temperat, cu o doză de umor sarcastic și sugestii îndrăznețe (există un moment coregrafic care sugerează chiar lesbianism între surorile supuse izolării), iar scena întâlnirii amoroase dintre Adela și Pepe este, la propriu, înflăcărată și ne aduce aminte de un Jim Morrison cu care Pepe din această producție (Poszet Nandor) seamănă un pic fizic, și cântecul lui: “come on, baby, light my fire…”.

Pepe, cel mult dorit
Pepe, cel mult dorit

Partea masculină a distribuției (Bodea Tibor, Poszet Nandor, Orban Zsolt,  Frumen Gergo, Varga Sandor) evoluează, literalmente, pe alt plan, în privirile admirativ-invidioase ale femeilor, iar scena în care o mamă necăsătorită e ucisă amintește, prin brutalitatea ei cinică, de lucruri care se întâmplă în zilele noastre prin Afghanistan sau teritoriile ISIS. Europenii tind să uite talibanismul creștin, care a fost uneori la fel de dur și încă mai are rămășițe, chiar la noi. Spectacolul nu îl uită: bine face.

Invitată în rolul principal, Toth Tünde îi dă Bernardei o notă de umanitate în scenele mai intime (dialogul din baie, îmbrățișarea cu Adela) combinată cu răceala omului care știe el mai bine ce e de dorit pentru toți și chiar e sincer în asta (un fel de Hitler feminin, căci și Führerul putea fi uneori afectuos). Minunată este Mehes Kati în rolul Ponciei, desenând minuțios chelăreasa a cărei conștiință oglindește drama, secondată de o Criada exasperată (Gal Agnes). Keresztes Agnes pictează pe chipul Adelei tot freamătul hormonal și insolența vârstei, în contrast cu încrâncenarea mândră a lui Angustias (Rappert-Vencz Stella) și cea veninoasă a lui Martirio (Kovacs Niki) și blazarea celorlalte două surori, blonde în spectacol (Bogar Barbara și Bandi Johanna). Cvintetul surorilor este, într-un fel, armonios, ca un cvintet de coarde cu două viole. Moldovan Blanka, în rolul vecinei vizitatoare, pare o portavoce a publicului tentat să țină distanța față de nebunia din casă. O apariție scurtă, de efect, are Laczko Tekla în rolul cerșetoarei.

Dar rămâne în amintire mai ales Laszlo Zita, cu o portretizare antologică a bunicii lovite de Alzheimer, Maria Josefa, un fel de spirit surghiunit al feminității, asumat de actriță cu o dăruire în fața căreia orice cuvinte sunt mici. De văzut și simțit, neapărat, pe viu.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Connect with