Asculta acest articolRepunerea pe tapet a dosarului mineriadei din 13-15 iunie reîntoarce România în urmă cu un sfert de secol. Revin în prim plan personaje care păreau demult dispărute în ceață. Se reîntrunește CPUN-ul, instituție cu rezonanțe de revoluție franceză. În fruntea tuturor, cel mai puternic animal politic pe care l-a emanat revoluția. În dreapta și-n stânga lui, două personaje cunoscute publicului din focul revoluției, Petre Roman și Voican Voiculescu.
Mai sunt chemați la judecata istoriei Miron Cosma, fostul ministru al Transporturilor, Dobre, omul cu trenurile, dar și generalul Stănculescu. Alt nume învăluit în uitare, Cico Dumitrescu. În anii “90 trecea drept o eminență cenușie. Nu este scutit de a da explicații nici Virgil Măgureanu, fostul director SRI.
Dosarul cuprinde, desigur, mai multe nume. Prinși în fața Parchetului General de ziariști, fiecare se declara nevinovat. Ies rând pe rând de la declarații niște oameni bătrâni sau îmbătrâniți. Acești oameni dețineau în 1990 o putere cum rareori le este dat politicienilor să o aibă. Legile erau așa cum le făceau ei. Parlamentul rezultat în urma alegerilor din 20 mai avea o majoritate covârșitoare. Guvernul era format din oameni fideli FSN. Abia ieșiți din comunism, ofițerii de miliție, deveniți polițiști, aveau în sânge ordinea și disciplina din timpul regimului comunist. Armata, încă timorată de evenimentele din decembrie, stătea deprate de lumea politică, însă era la cheremul noilor potențați ai zilei.
O mână de răzvrătiți se încăpățânau să stea în Piața Universității și să strige că vrea libertate. Tinerii cântau sub cerul înstelat al Capitalei cântece despre viață și moarte, despre libertate și lipsa de libertate. Partidele istorice, formate în majoritatea lor din oameni care făcuseră pușcărie politică, le dădeau târcoale. De altfel, mulți dintre tineri, majoritatea studenți și elevi, simpatizau cu partidele nou înființate, mai puțin cu FSN. Intelectualii s-au regrupat, majoritatea au crezut să locul lor este alături de partidele democratice. Încă din acele zile partidul lui Ion Iliescu a început să piardă contactul cu intelectualitatea. Târziu, la 25 de ani distanță, Ion Iliescu deplângea faptul că PSD nu reușește să-și apropie intelectualii. În realitate, i-a pierdut atunci, în frământații ani de după căderea regimului comunist.
Ion Iliescu s-a dovedit incapabil să înțeleagă spiritul numit “fenomenul Piața Univeesității”. După o jumătate de secol de restricții, chiar dacă tinerii ar fi stat în stradă un cincinal și tot ar fi trebui să-i tolereze. Într-o clipă de furie a trimis o armată formată ad-hoc peste ei. :i pentru ca să fie și mai înfiorătoare, le-a cerut minerilor să vină la București în hainele de lucru, cu căștile pe cap. Drept arme, ce altceva mai potrivit pentru modul de a gândi al foștilor comuniști erau mai potrivite decât bâtele? Intevenția dură a înfiorat întreaga lume civilizată. România își pierde valul de simpatie câștigat în lupta sângeroasă cu regimul lui Ceaușescu. Practic, regimul Iliescu a tras România de pe făgașul istoriei care începuse atât de frumos în decembrie 1989.
Printr-o decizie a CEDO, procesul celor vinovați de chemarea minerilor a fost redeschis. În loc să-și trăiască bătrânețea frumos și înțelept, cum s-ar fi cuvenit unor revoluționari adevărați, Ion Iliescu și adepții lui, vor fi judecați pentru “crime împotriva umanității”. Urât sfârșit. Chiar dacă procesul va dura mai mult decât viața acestor inculpați, deja istoria i-a condamnat. Trecutul s-a întors împotriva lor, fără bâte de mineri, dar tot atât de dureros ca lovituile date fără milă de acei oropsiți ai vieții scoși din străfundurile pământului să facă ordine în Capitala țării.
