Asculta acest articolCă va rezista sau nu la moțiunea de cenzură sau nu, căderea guvernului PSD-ALDE rămâne o problemă deschisă până la alegerile prezidențiale. Mediocritatea guvernului Dăncilă rămâne axul în jurul căruia se vor învârti dezbaterile electorale. După eliminarea lui Liviu Dragnea, președintele Iohannis rămâne descoperit.
Nu mai există dușmanul asupra căruia armata generalului să-și îndrepte furia.
Păstrând proporțiile, este o situație similară cu cea din blocul sovietic după dispariția lui Stalin. Sau ca românii după împușcarea lui Ceaușescu. Nu i-a mai unit ura față de un simbol al răului.
Cazul Dragnea nu este însă închis. Perioada în care a condus cel mai mare partid politic din România, partid pe care l-a condus la o victorie zdrobitoare, dar lui însuși îi era interzis să acceadă la funcția de șef al guvernului, va rămâne în istorie ca temă de reflecție. Măsurile luate în cei doi ani și jumătate, de asemenea, vor fi întoarse pe toate fețele. Comentatorii se vor întreba: ce este mai important, să crești salariile și pensiile sau să aloci bani pentru investiții? Este important să mărești capacitatea aparatului de stat sau să reduci numărul bugetarilor până la limita de jos? Vor rămâne teme de dezbatere și viziunea lui despre justiție. Ce este mai important, să acorzi independență nelimitată procurorilor sau să dai prioritate drepturilor și libertății individului în fața sistemului?
Epoca Dragnea s-a dus. În ce măsură va păstra PSD ceva din moștenirea lui? Cade în sarcina viitorului lider să discearnă ce păstrează din întreaga zestre ideologică a foștilor lideri ai partidului. Partidul a moștenit ceva din năravurile lui Ion Iliescu, din strategiile lui Adrian Năstase și – de ce nu? – din modul de conducere a lui Victor Ponta. Ca să rămâi atâta vreme cel mai mare partid politic din țară presupune, dincolo de calitățile liderului, o profundă cunoaștere a psihologiei maselor.
Este un paradox cum un partid care în general a guvernat prost, a dus România într-o direcție greșită, a reușit să se mențină la putere o bună bucată de timp din cei 30 de ani de democrație. Secretul s-ar putea să fie simplu: PSD este un partid de masă. Are structuri teritoriale consolidate, dar și o capacitate de mobilizare deosebită, dublată de o retorică populistă mereu reînnoită, împrospătată cu noi și noi promisiuni.
Partidul zice că are program, în timp ce alte partide nu fac decât să improvizeze cu ocazia fiecărei campanii electorale.
Indiferent de rezultatul moțiunii, PSD își va ține congresul în 29 iunie. Dacă moțiunea cade, i se ridică un postament doamnei Dăncilă, succesul ei fiind asigurat aproape sută la sută. Dacă guvernul cade, PSD intră în adevărata criză. Până acum PSD nu a fost decât un animal rănit. A avut o cotație slabă la europarlamentare, dar numai dacă rezultatul este comparat cu procentele de la parlamentarele din 2016. A rămas fără lider, dar și alte partide au fost decapitate în pragul alegerilor. De pildă PNL a rămas fără experimentatul Vasile Blaga, iar Ludovic Orban a fost scos din campania electorală pentru alegerea primarului general al Capitalei. Deci nu este o tragedie unicat dispariția lui Liviu Dragnea din fruntea PSD. Șocant, sau să zicem emoționant, a fost doar modul în care PSD și-a pierdut președintele. Dar oare cu ocazia respectivă și-a pierdut și instinctele, năravurile și nu în ultimul rând capacitatea de mobilizare? Este de datoria partidelor de opoziție să reevalueze forța electorală, viteza de reacție a PSD la provocările unor adversari politici ce par mai degrabă dezbinați decât uniți.
