Asculta acest articol
Ne apropiem de trei decenii de când Farroukh Bulsara, alias Freddie Mercury, lipsește de pe Pământ. E o distanță temporală apreciabilă. Iar lunga așteptare a fanilor Queen pentru un film care să onoreze viața acestui geniu al muzicii veacului trecut a luat sfârșit acum două săptămâni, când a fost lansat în cinematografe “Bohemian Rhapsody”.
Succesul de public a fost și încă este foarte mare. Criticii i-au dat însă calificative mediocre. Ambele categorii au dreptatea lor. Ca film-document despre istoria minunatei trupe britanice, acesta stă bine în picioare. Ca biografie a lui Freddie, putea oferi mult mai mult. Ca producție cinematografică în sine, are locuri în care scârțâie grav sau se cantonează în clișee.
În primul rând, implicarea directă a lui Brian May și Roger Taylor în revizuirea scenariului a redus mult din impactul și provocările pe care filmul și le propunea inițial. E de înțeles ca membrii Queen rămași în activitate să își dorească un control asupra imaginii trupei lor. Castingul a fost făcut cu mare grijă, cei patru muzicieni găsindu-și actori pe măsură cel puțin din punct de vedere vizual. Unele momente au un plus de autenticitate, altele sunt pură fantezie pioasă. Contribuția lui Mary Austin, singura femeie de care Freddie Mercury a fost sincer îndrăgostit, a făcut ca personajul din film să piardă din realism și să devină încă o icoană a hagiografiei Queen. Desigur, partea muzicală a filmului este impecabilă și nu ne așteptam la altceva. Fanii vechi pot să se bucure de regăsirea unor cântece care le-au marcat existența, iar Queen poate câștiga un public nou din generația tânără, care descoperă prin acest film o muzică cu totul altfel decât cea actuală, prea des lăsată pradă clișeelor și ritmurilor prefabricate. Ca instrument promoțional filmul e un mare succes pe toate planurile. Era nevoie de acest monument cinematografic. Dar superficialitatea lui devine uneori de-a dreptul dureroasă. E drept că nu prea poți face un film curajos, speculativ, când cei mai mulți dintre cei portretizați sunt încă în viațâ. Nu e de mirare că regizorul Bryan Singer practic a abandonat proiectul spre final.
Acestea fiind spuse, există multe lucruri admirabile. Primul ar fi prestația excepțională a lui Rami Malek în rolul lui Freddie. Munca de documentare și însușire a personalității marelui artist a fost dusă până la microdetalii, iar vulnerabilitatea omului care-și reneagă rădăcinile spre a-și găsi expresia autentică răzbate din aproape fiecare scenă. Avem apoi formidabila operă de reconstituire a concertului Queen din cadrul evenimentului Live Aid 1985, încât mulți spectatori s-au întrebat dacă nu cumva s-au introdus și cadre din filmarea de atunci (da, s-au introdus, dar apar doar fugitiv, pe monitoarele replicii stadionului Wembley). Cei doi iubiți ai lui Freddie, Paul și Jim, sunt jucați impecabil și puși într-o fericită antiteză. Restricțiile puse scenariului forțează filmul la sugestii foarte fine ale unor aspecte tulburătoare din viața starului Queen, în special tensiunile cu colegii de trupă și tristețea recurentă, nevoia cronică de companie, în fond nevoia unor figuri parentale. Emoționează scena în care un alt bolnav de SIDA îl recunoaște pe Freddie pe un culoar de spital. Scena din biroul unui nefericit producător este o mică bijuterie, la fel ca episodul înregistrării cântecului ce dă titlul filmului. O rapsodie a unei vieți boeme, nu în sensul monden, cât mai curând în sensul veșnicului vagabond prin propriul suflet. Să nu uităm: Freddie a avut rădăcini și trăsături indiene.
Așteptăm un film mai profund despre el. Poate vor mai trece 30 de ani.
Fii primul care comentează