Bessenyei Istvan a fost admirat şi iubit patru decenii pe scena sătmăreană

Asculta acest articol

După ce în ultimii ani mai mulţi actori emblematici ai secţiei române de la Teatrul de Nord au trecut în eternitate, la începutul acestei săptămâni am aflat consternaţi vestea plecării timpurii dintre noi a unui actor maghiar care, la cei 63 de ani ai săi, mai avea multe de spus pe scenă şi în viaţă.

Bessenyei Istvan şi-a legat cariera de trupa maghiară a Teatrului de Nord, care poartă numele reputatului regizor şi profesor Harag Gyorgy. A fost actor, regizor, scenarist şi dascăl. A jucat la Satu Mare din 1981 până în primăvara acestui an. A fost un apreciat cântăreţ, atât în tinereţe cu Castelanii, cât şi în multele musicaluri care sunt parte importantă a tradiţiei teatrale maghiare. A fost mentor pentru cel puţin două generaţii de tineri actori. A construit o familie frumoasă, care i-a fost alături până în ultima clipă, iar succesul Trupei Harag Gyorgy, acasă şi peste tot în ţară şi străinătate, i se datorează în foarte mare măsură, dacă ne gândim şi la faptul că fiul său conduce în acest moment destinele trupei în calitate de director artistic.

Cât de îndrăgit a fost Bessenyei Istvan de colegii săi s-a văzut în aceste zile, când mulţi şi-au etalat doliul pe Facebook. Unul dintre ei, Frumen Gergo, întrebat fiind de cineva cum de poartă doliu, cine-a murit, a răspuns simplu: “Un coleg. Un om bun.” Dacă apropiaţii tăi spun sincer, din suflet, în ceasul plecării tale, că ai fost un om bun, atunci n-ai trăit degeaba pe pământul acesta.

Putere, blândeţe şi umor

Bessenyei Istvan impunea respect şi inspira simpatie la fiecare apariţie pe scenă, fie ea cât de bufă. Se vedea în jocul lui o şcoală solidă şi o profundă dedicare pentru meseria sa, vădite în primul rând prin dicţia impecabilă, un capitol la care mulţi actori din generaţia mai nouă suferă. Ca îndrumător de tineri actori în trupa Kulissza Szinpad de pe lângă actualul Centru Cultural “G.M. Zamfirescu” şi în alte situaţii similare, ştia să insufle discipolilor o dragoste nefăţarnică faţă de arta actoriei, sentiment care, cu siguranţă, îi inspira şi lui prestaţiile din scenă.

Ultimul lui rol l-a asumat în primăvara acestui an, într-o comedie englezească scrisă de Ray Cooney, spumoasă, pe care în acel moment am comparat-o cu o cană de vin fiert bine asortat cu mirodenii. Despre prestaţia sa scriam în acea cronică: “Bessenyei Istvan e bobul de piper din zisa cană de vin, apariţiile lui sporind doza de umor şi fiind un fel de alter-ego al unui spectator zăpăcit la toată ţesătura de încurcături”. Cei care erau la curent cu  problemele lui de sănătate au fost uimiţi de forţa cu care actorul şi-a asumat personajul, care era un bătrân semiramolit, pacient uitat de toată lumea şi trimis de colo-colo în nebunia spitalului descris în piesă. A fost o exorcizare a durerii prin care trecea, cum doar la regretatul Vasile Blaga am mai văzut, tot în ultimul său rol.

   Ştia să fie histrion. Dar punctul lui forte erau monologurile. Nu putem uita lungul monolog final al primarului din “Rudele” de Moricz Zsigmond, rol pe care Bessenyei şi l-a asumat acum cinci ani. Verdicte enunţate cu o forţă teribilă, strivitoare, încât îl compătimeai pe bietul Kopjass (rol jucat de Bessenyei în tinereţe). La fel de apăsat şi totodată savuros a fost în rolul lui Trahanache în versiunea maghiară regizată de Sorin Militaru, unde talentul comic şi ştiinţa replicii puternic livrate s-au reunit într-o performanţă din cele mai frumoase.

Nu i-au fost străine nici rolurile mai mici, dar importante prin nuanţele lor: activistul din “Un duşman al poporului”, alunecosul Peachum din memorabilul spectacol cu “Opera de trei parale” sau suferindul Sorin din “Pescăruşul” lui Cehov. Găsea oricum în fiecare rol abordat ceva care să-l facă interesant.

Ca regizor  s-a specializat în ultimii ani în conceperea şi conducerea spectacolelor de Revelion, cu musicalurile atât de dragi publicului, gen în care putea să-şi pună în valoare colegii cu generozitatea-i binecunoscută. A regizat însă şi o monodramă, “Eu, Karoly Gaspar”, şi cine ştie câte planuri mai avea dacă timpul ar fi avut răbdare.

Alte repere ale carierei

Bessenyei Istvan a mai creat pe scena Teatrului de Nord roluri importante în piese ca “Mutter Courage şi copiii ei”, “Comedia erorilor”, “Visul unei nopţi de vară”, “Undeva în Europa”, “Cartea junglei”, “Prinţesa ceardaşului”, “Năzdrăvanul satului”, “Întâmplări la casa cantonierului”, “Senák”, “Voci interioare”, “Neguţătorul din Veneţia”, “Călugăriţele”, “Liliomfi”, “Falstaff”, “Portugalia”, “Fiii omului cu inima de piatră”, “Cercul de cretă caucazian”, “Consolare”, “Vrăjitorul din Oz”, “Memorandumul”, “Tacâmuri de pui”, “Băieţii de aur”, “Platonov”, “Regina balului”, “Furtuna”, “Osânditul pentru lipsă de credinţă”, “Bună seara, vară, bună seara, dragoste” şi multe altele. A jucat şi în filmul “Világszám” regizat de Koltai Róbert.

A regizat spectacole ca “Ludas Matyi în Sătmar”, “Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”, “Quo vadis homo sapiens”, “Ludas Matyi în Ciuc”, “Edith şi Marlene”.  Atât ca regizor cât şi ca actor a lucrat mult alături de regizorul Paraszka Miklos.

A susţinut recitaluri din poezia poeţilor maghiari din Ardeal sau a poeţilor contemporani români, colaje din marea literatură universală.

A scris scenariul adaptărilor sătmărene şi ciucane ale poveştii lui Ludas Matyi şi a contribuit decisiv, ca scenarist şi regizor, la realizarea primului film turnat în Satu Mare, scurt-metrajul “Crăciun fericit”, premiat la a XIV-a ediţie a Festivalului de Film de Scurtmetraj Alter-Native , Târgu Mureş, 2006, şi Festivalul de Film „Feţele Sărăciei”, Budapesta, 2010).

A tradus piesa lui Tennessee Williams “Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult” (în limba română) şi “Regina balului” de Nicolae Mateescu (în limba maghiară).