Asculta acest articol
Sosit la Satu Mare acum aproape două decenii, după ce şi-a petrecut anii maturităţii la Bacău ca inginer, director de fabrică şi artist amator de succes, Aurel Ţenţ şi-a trăit o a doua tinereţe creatoare în oraşul nostru, înconjurat de prieteni artişti şi putându-se dedica total picturii, marea lui pasiune.
S-a născut în Oradea, în 18 noiembrie 1930. A urmat şcoala primară şi gimnazială la Oradea şi Timişoara, liceul l-a terminat la Odorhei, iar facultatea de inginerie la Braşov. În 1958 s-a căsătorit cu Cecilia, cu care a avut două fete: Ramona şi Laura. A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Bacău. După pensionare, s-a dedicat intens pasiunii lui pentru pictură. S-a stabilit definitiv în Satu Mare din anul 2000. A murit pe 17 martie 2018.
Lucrările sale au explorat în perioada sătmăreană mai ales teme istorice, folclorice şi mitologice, dar a avut şi expoziţii de portrete sau cu tematică veneţiană. Şi-a păstrat mereu spiritul tânăr şi o formă fizică bună, fiind rugbist în tinereţe şi făcând lungi plimbări zilnice prin Sătmar. A fost onorat ca artist, primind multe distincţii pe plan local şi deschizând anual expoziţii noi.
Amintiri ale artiştilor
Cristina Gloria Oprişa: “Spuneam unui prieten comun că îmi amintesc cu duioşie cât de fericit a fost că a expus la Salonul ,,SEMNUL IUBIRE” iar prezent fiind a doua zi la vernisajul expoziţiei mele l-am rugat să mai rămână, să nu plece până nu mă anunţă, eu fiind ocupată cu mai mulţi participanţi. Atât de drăguţ a venit şi m-a întrebat la un moment dat ..Pot să plec?”… şi i-am răspuns “Dacă aţi şi servit, da, puteţi să plecaţi, domnule Aurel!” era un acord de scurtă durată şi dânsul a plecat acum ,,de tot”. ~i păstrez o amintire vie, un om drag. (…) Aveam respectul şi admiraţia reciprocă la noi, mi-a fost drag şi rămâne viu cu zâmbetul său bonom în amintirea mea. Dumnezeu să îl aşeze în Lumina sa pentru că a plecat în postul Sfintelor Sărbători de Paşti în drumul spre veşnicie.”
Vasile Koter: “Eu aş dori să aibă un somn lin… mi-a fost şi rămâne un prieten adevărat…. când a venit prima dată în asociaţia noastră imediat ne-am împrietenit… n-am ştiut că înţelege ungureşte şi ungureşte am făcut aprecierile mele despre lucrările aduse de el ptr. prezentare…. şi asa am zis atunci: na, în sfârşit văd ceva viu, ceva simplu, natural, pur românesc, aşa erau lucrările lui atuncea… Şi de atunci au trecut mulţi ani, la fiecare expoziţie a lui a adus noutăţi, şi lucruri moderne… Eu aşa l-am şi chemat: Tinere…. Chiar că tânăr era, atât în domeniul artei dar ca şi om, ca şi coleg… e mare pierdere pentru noi, pentru arta României… Sper că şi dincolo unde s-a dus va picta fiindcă e un perpetuum mobile.”
Elisabeta Talpoş: “Ne-am cunoscut acum 15 ani ca artişti şi ne-am despărţit acum, ca prieteni. Aş putea scrie foarte multe despre Aurel, sunt norocoasă din acest punct de vedere, am avut multe activităţi artistice împreună. Amintirile vor reapare la fiecare colţ şi eveniment, mai ales în taberele de creaţie, unde obişnuiam să pornim împreună la pictat în plein-air. Am avut plăcerea să-l pot vedea lucrând la şevalet, un noroc ce-mi aparţine, activitatea lui artistică, demersul sincer şi pasional al maestrului. Rar vezi un artist care pictând se concentrează cu mare emoţie la fiecare moment, la fiecare tuşă, fie cu pensula, fie cu un deget sau cu o cârpă, şpaclu, orice e la îndemână. A fost pictorul care se pierdea total în pânzele lui, cu originalitatea şi autenticitatea demersului sincer şi pasional, semnat de el. A fost şi va rămâne maestrul Sătmarului, cunoscându-l ca “pictorul noilor idei”, care ne-a surprins la fiecare expoziţie cu o nouă tematică, o tematică expresivă şi sensibilă, pe care noi, privitorii, le-am dorit şi le-am primit cu dragoste.”
Bătrânul pictor a fost transformat în personaj de roman
Unul dintre cei mai buni prieteni ai pictorului Aurel Ţenţ, de la sosirea lui la Satu Mare, a fost artistul fotograf şi scriitorul Alexandru Adrian Ardelean, care l-a creionat pe bătrânul artist în câteva pasaje din romanul său “Creatorul de îngeri” pe care le redăm mai jos.
“Arareori mi-a fost dat a întâlni un om care să deseneze cu atâta însufleţire. Ochii pătrunzători – mai plini de bucurie şi de dragoste decât ai celui mai entuziast enoriaş – desluşeau, în orice ungher, freamătul peren al secolelor apuse. (…) Trasa crochiul din mers, fără a-i păsa de noroiul în care se cufunda până la glezne, fără a lua aminte la drumul plin de grohotişuri în care s-ar fi putut împiedica ori mulţimea curioasă care se oprea adeseori gură-cască şi-şi râdea cu neobrăzare de el. Iubea liniile întrerupte. Fie că le trasa din cărbune, grafit, tuş, pasteluri sau uleiuri, întregea de fiecare dată o imagine desăvârşită în ton, valoare şi echilibru. Conturul, indiferent de subiectul schiţat, îi amintea de unduirile prelungi ale nurilor de femeie împlinită. În clipele de însingurare, când îl podideau nostalgia şi lacrimile, obişnuia să-şi imagineze magia unui pântece rotunjit, jertfit zămislirii. Nu zăbovea 7nici o clipă. Înfipt pe picioarele-i neostenite, cu mişcări drămuite, dar hotărâte, desena în forţă, à la prima, tema care îi stârnise interesul. (…)
Din când în când, pictorul îşi mijea ochii, surâdea cu îngăduinţă şi îl încuraja blajin pe tânărul său confrate. N-ai fi bănuit, dar avea în zâmbetul lui zgârcit ceva din acea îngrijire părintească ce-o desluşeşti doar în nobleţea senectuţii. Povara anilor nu-i vlăguise pe atunci nici vigoarea trupului, nici ascuţimea minţii. Spiritul îi părea chiar mai tânăr şi mai încrezător decât al învăţăcelului pripăşit în umbra sa. Când se bucura, râdea aşa cum râd copiii. Cu ochii. De înnegurat, se înnegura tot ca şi copiii. Cu fruntea. (…) Împlinirea căreia i se dăruise necontenit – fără a se menaja barem în ceasurile cele îndoielnice şi fără a se fi înturnat măcar o singură dată de pe făgaşul însuşit – îl desprinsese demult din rândul oamenilor obişnuiţi. Deşi era mândru din fire, nu şi-a făcut niciodată din merite un altar lucitor, nici nu le-a transformat în trufie. Onoarea îmbrăcase la el haina unei simplităţi banale, aparent obtuză. Îngrijorat şi ruşinat, îşi apăsa uneori palma răsfirată la piept, îşi cuprindea încheietura mâinii cu degete şovăielnice, tremurătoare. Străfulgerarea sfârşitului şi umbra nefiinţei îi întunecau atunci conştiinţa. Ghimpele îngrijorării se smulgea din liniştea sufletului şi se îndrepta ameninţător înspre cuget. Un cortegiu funebru de regrete, de nelinişti şi spaime îndreptăţite, încurca iţele oblojite ale spiritului şi rânduiala cumpătării. (…)
– Acuma, fără şagă, ţi-ai închipuit vreodată un dans al îngerilor în ceruri?
– De un lucru sunt absolut convins: în mod sigur i-aş desena altfel decât ţi-i imaginezi tu. Dacă vrei, când ne întoarcem, după masa de prânz, pot să-ţi pregătesc în atelier, după cum m-ai învăţat, cele de trebuinţă: pânza, pensulele, culorile. Alb de titan, varii nuanţe de albastru şi roşu, pulbere de bronz ori foiţă aurie pentru odăjdii, fiindcă, îţi amintesc, e împotriva oricăror principii morale şi bisericeşti să-i faci goi. Prelaţii şi credincioşii or să te arate cu degetul şi-or să te acuze de obscenitate şi depravare dacă ţii morţiş să-i înfăţişezi despuiaţi.
– Vrei cumva să mă convingi că ar fi potrivit să-mi îmbrac îngerii în purpuriu ori în azur, chivernisit pe de lături cu fâşii de aur şi bronz poleit împrejurul creştetelor bucălate? Spune-mi sincer, ţie, unul, ţi-ar pica mai bine să-i vezi aşa? M-ai respecta şi m-ai aprecia mai mult?
– Goi sunt înfăţişaţi doar amoraşii, meştere. Nu despre respect ori consideraţie e vorba aici, ştii prea bine, dar, înţelege că nu se cade, nu-i voie să pictezi îngerii aidoma oamenilor fără veşminte.
– Nu se cade?! N-am voie?! Ştii ceva? Chiar aşa am să-i fac: în pielea goală! Da, aşa am să-i fac! Şi ştii de ce?! Fiindcă pot! De aia! Tocmai acum te-a apucat cuvioşenia pravoslavnică de mădularul cela ruşinos, de te-a ridicat în slăvi şi ţi-a poruncit să propovăduieşti canoanele şi buchea cărţii sfinte?! Poate mă lămuresc şi pe mine creştinii ăştia ai tăi, ce trebuinţă ar avea îngerii de straie lucitoare pe-acolo pe unde se preumblă ei cât e veşnicia de mare? Auzi la el! să fie musai aurii, argintii, de purpură şi, mai ales, de azur. De ce să nu le colorez în cafeniu sau în negru? Cine mi-ar interzice să-i pictez în haine întunecate? Ba, ce-ar fi să le fac veştmintele străvezii?! Prin ceruri – nu-i suflare pământească să n-o ştie – toate sunt cunoscute ca fiind fără de prihană. Ori poate, vezi Doamne! îţi faci griji ca nu cumva niscaiva credincioşi ghiduşi şi ageri la vedere să le zărească, bineînţeles, printr-o întâmplare cât se poate de mirabilă, părţile celea obraznice şi să-i împingă la gânduri şi isprăvi doldora de păcate. Oare chiar se gândeşte cineva la modul serios că atunci când or să ajungă la porţile raiului, toţi răposaţii, şi mă refer cu deosebire la cei aleşi pe sprânceană, vor fi întâmpinaţi de străjeri ce împart, după merite, măsură, vârstă şi sex, linţolii trandafirii pentru copii, purpurii pentru femei, azurii pentru bărbaţi?”
Aurel Ţenţ chiar a creat un ciclu intitulat “Jocul îngerilor”, expus la vremea lui la Primăria sătmăreană şi din care au ajuns lucrări şi în colecţii particulare. Îndrăzneala sa în tratarea temelor mitologice este binecunoscută.
Fii primul care comentează