Arta lui Olajos Bela poate fi redescoperită la Casa Meşteşugarilor

Asculta acest articol

În cursul acestei săptămâni s-a deschis la Casa Meşteşugarilor din Satu Mare o interesantă şi importantă expoziţie retrospectivă dedicată lui Olajos Bela, pictor maghiar care a trăit aproape 50 de ani la Satu Mare, locul şederii sale în oraşul nostru fiind marcat printr-o placă memorială amplasată la intersecţia străzilor Mircea cel Bătrân şi Micu Klein.

  Peste 50 de lucrări aflate în patrimonial familiei, aduse de fiica artistului, Szakats Zsuzsanna, pot fi admirate în luminoasa sală de expoziţii de la etajul clădirii din strada Ştefan cel Mare, până în 7 septembrie. Poate fi redecoperită astfel o artă de o fineţe rară, ieşită din canoanele împărţirilor stricte în genuri. Bine ar fi ca programul de vizitare să fie mai bine definit şi respectat, în beneficial publicului.

 O viaţă discretă

  Olajos Béla s-a născut la Gödöllő, în Ungaria, la 2 decembrie 1910, într-o familie intelectuală burgheză. În 1929 a absolvit liceul romano-catolic local. Din 1931 a studiat filosofia în Veszprém timp de patru ani universitari. Între 1934 şi 1939 îl găsim la Academia de Arte Frumoase din Budapesta, unde studiază pictura în clasa lui Szőnyi István, cu profesori ca Megyer Meyer Antal, László Kandó, Jenő Bory, Vilmos Aba Novák.

Ajunge la Satu Mare în cadrul unui program guvernamental maghiar implementat după dictatul de la Viena, prin care mai mulţi intelectuali de valoare au fost triimişi în teritoriul anexat. Predă la prestigioasa Şcoală de Stat pentru Industria Metalelor şi Lemnului. În 1942 este trimis pe frontul rus, luptând în Voronej, Minsk, Kiev, în cartierul Cernîgor. Chiar înainte să plece pe front o cunoaşte pe ziarista Vaczy Magda, care îi va deveni soţie. Se căsătoresc în 1944, nu se întorc în Ungaria după pacea de la Paris, ci se stabilesc permanent în Satu Mare. Un an mai târziu se naşte fiica lor.

În 1945 a participat la o prezentare colectivă a unor expoziţii individuale, organizată de sindicatele din Casa Albă. Îi sunt furate trei tablouri, drept pentru care alege să nu mai prezinte vreodată expoziţii personale, dar este prezent în mod regulat în expoziţii de grup provinciale, judeţene sau tematice. Face diferite meserii pentru a-şi întreţine familia, după ce şcoala unde preda este transformată în şcoală de ucenici. Talentul său special este remarcat de Fondul pentru Arte Plastice, numeroase picturi ajungând la proprietari elveţieni, germani şi suedezi. Cetăţean maghiar fiind, până în anii 1960 nu a putut părăsi zona Satu Mare decât cu aprobări speciale de la Miliţie, pentru a participa la turnee de şah, sport în care a devenit un maestru redutabil. Va preda la Şcoala Generală nr. 5 până în 1970, când se pensionează.

În ciuda unei stări de sănătate ruinate în anii de război, a devenit un profesor apreciat şi un om de o rară nobleţe, implicându-se activ în operaţiunile de salvare din urma inundaţiilor din 1970. Vizitează tot mai des Miercurea Ciuc, unde s-a stabilit fiica sa, şi suferă mai multe operaţii. Moare la 18 aprilie 1991 în spitalul din oraşul harghitean. A avut însă satisfacţia apariţiei unui album de artist, în 1975, într-o ediţie comună a Comisiei Judeţene pentru Cultură şi Uniunii Artiştilor Plastici.

În 1995 văduva sa publică o carte de memorii. În septembrie 2008 are loc în Atelierul Paul Erdos o primă expoziţie memorială, curatoriată de Judit Erdos, urmată de o largă retrospectivă deschisă în 5 noiembrie 2010 la Muzeul de Artă, la 100 de ani de la naşterea artistului, urmată de un moment similar la Miercurea Ciuc. În 2016 o expoziţie memorială este organizată în oraşul natal Godollo.

O armonie care se împacă cu lumina

  Criticul şi istoricul de artă Banner Zoltan, prieten personal al artistului, cel care a prezentat mai multe dintre expoziţiile memoriale (inclusiv cea curentă), a analizat arta lui Olajos Bela într-un eseu consistent, din care redăm câteva pasaje.

”Singurătatea lui – care a fost camuflată în mod desăvârşit în faţa contemporanilor prin comportamentul său modest, senin, prietenos, într-un mod boem şi de jocul său de şah sau hoinăreala de pescar – este de o natură artistică, această singurătate artistică a izvorât din acea distanţă şi contradicţie aproape de netrecut care s-a întins între cultura lui pictoricească acumulată, acurateţea şi sensibilitatea artistică şi între condiţiile de viaţă din provincie (pe care le-a acceptat fără îndoială benevol), de lipsa de perspectivă intelectuală. Au contribuit la acest exil artistic acoperit cu o mascare înşelătoare şi l-au amplificat fenomenele de înstrăinare din societatea naţional-comunistă de umanismul lui adânc, curat, naiv, păstrat în condiţiile, în ciuda unei crize morale în continuă adâncire. (…) Acest spirit al umanismului este emanat cel mai vizibil şi cel mai atrăgător din portretele lui de copii care aproape nu au pereche în pictura maghiară.

Olajos a urmărit această moştenire sentimental-expresivă şi totodată constructivă în sens spiritual, folosindu-se de ea ca limba lui maternă pictoricească în vederea promovării propriei personalităţi impulsive şi totodată lirice. Şi la fel ca poeţii pe tărâmul lor, şi el a creat din acest „vocabular” cunoscut şi de uz comun un univers autonom de pictură, în care remodelează la lumina unui izvor ciudat, cu origini ascunse Omul, obiectele, formele naturii şi ale arhitecturii (…) Privind tablourile lui atenţia noastră nu este captată de ceea „ce se întâmplă” ci de ceea ce pur şi simplu „este”, observăm că toate sunt de parcă „ar fi”, ar exista în realitate, şi totuşi avem impresia că în acelaşi momen acestea vor şi dispare, se destramă ca o fantasmă. O fantasmă ţesută din lumină, luminând, aerian, şi totuşi concret? Tocmai această contradicţie aparentă este legea, esenţa metodei de creaţie a imaginii fanteziste a lui Olajos Béla şi a efectului asupra noastră. (…) Dramele liniştite, declaraţiile sentimentale subite formează lumea lui… (Végvári Lajos). Şi în acest sens şi Olajos “creează o armonie care se împacă cu lumina”.

Probabil ar fi auzit despre el multe mulţimea istoricilor de artă şi a prietenilor artei, dacă el ar fi stabilit cu ei relaţii sociale, într-un alt oraş, sau chiar pe un alt continent, şi nu acolo unde, în deceniile lui de tinereţe şi de vârstă matură, adică în cele ale desăvârşirii lui artistice, chiar şi stăriunţele cele mai nobile umane şi artistice au fost suprimate de varianta provincială a celei mai imposibile şi umilitoare experienţe, cea a sistemului comunist după model sovietic. (…)

Însă atât tablourile mijlocii cât şi cele mici sau foarte mici, de 10-15×15-20, care s-au adunat ca nişte cărţi de joc şi au fost vândute din atelier, fiecare foaie, fiecare tablou face impresia unor detalii, unor părţi ale unei singure fresce mari nepictate. Părţi componente ale unei viziuni pictoriceşti asupra lumii – care îşi poartă sensul, destinul în interiorul ei -, care pot fi împărţite şi grupate după motive, însă totuşi fiecare detaliu este de aceeaşi valoare, şi ele emană o forţă de aceeaşi importanţă de sintetizare sentimentală şi de gândire din acea compoziţie mare care se poate construi în imaginaţia noastră. ”Băiete, locul tău ar fi la Paris, nu aici”, a tot repetat bătrânul Aurel Popp când l-a vizitat. (…)

“El face parte dintre puţinii care se mai pot lăsa captivaţi de natură, care mai pot trăi liniştea încurajatoare care este oferită de natură”, scria Ágopcsa Marianna, care a ajuns cel mai aproape de esenţa artei lui cu ocazia ”unei vizite neobişnuite de atelier” din anul 1978. (…) Compoziţiile lui care se pot numi peisaje sunt în primul rând rezolvările unor probleme ale ritmului culorilor, ale formei, ale reliefului (…) toate impresiile naturale, omeneşti şi transcendentale care îi eliberează imaginaţia se materializează pe tablourile lui ca şi o realitate transcendentă în forma geometriei caselor de munte cu un acoperiş de căciulă, în registrul de tuburi de orgă ale trunchiurilor copacilor, sau în caracterul aerian al albiilor, al griurilor de iarnă (şi ce culori de gri minunat variate are el!) intensificate până la violet.

Articolul invocat al lui Ágopcsa ne conduce la o altă linie a unui gen plin de enigme. “Femeile lui enigmatice sunt la fel fără vârstă. Parcă ar fi nişte simboluri ale timpului nemişcat, ale eternităţii – fiecare formă este închisă în sinea ei (…) Ţinuta figurilor feminine este caracterizată de demnitate, de o singurătate reţinută (…) Aici nu sunt acţiuni spectaculoase, nu sunt evenimente (…) singura realitate este expresia energiei eterne care emană din aceste figuri.” Nişte cariatide moderne care poartă nişte poveri de nedefinit, eroinele unor balade necunoscute, care au fost condamnate de soartă la o tăcere pe viaţă, nişte coruri ale dramelor greceşti antice care spun totul despre adevăr prin forma lor prelungită, cu nişte gesturi sau tocmai prin nemişcarea lor. (…)

Portretele lui de copii sunt nişte meditaţii lirice, ele înfloresc în toată splendoarea pletelor de pe frunte, implicate în joacă, cu nişte afinităţi psihologice redate de creta de pastel. Pe compoziţiile lui cu figuri sau cu portrete omul este în acelaşi timp o fiinţă naturală şi spirituală. Pictorul caută secretele unei lumi cu două feţe –  iar în această lume există pe lângă real şi irealul, lângă viaţa care nu se poate cunoaşte este prezentă şi moartea, lângă realitate este şi mitul. Pe lângă naturaleţe şi frumuseţe se regăsesc aici şi pocitul, absurdul, fantomaticul. (…)

Olajos Béla face figura umană potrivită pentru expresia unor chestiuni care sunt dincolo de palpabil şi dincolo de cele ce se pot spune prin vorbe astfel, nudurile lui senzual de frumoase strălucesc la limita eroticii şi a ezotericii, la fel ca figurile feminine ale celor mai mari – de exemplu Botticelli, Giorgone, Poussin, Boucher, Ingres, Manet sau Degas. (…)

Motivele lui cu subiecte din cele mai variate sunt legate printr-un lanţ de transfiguraţie şi continuitate, aşa cum sunt legate şi imaginile când visăm. Însă această plutire asemănătoare unui vis nu se scufundă niciodată într-o trezire tulbure, absurdă şi încărcată de controverse> din contră< pictorul transpune visele lui curate, scăpate de tot ce este neesenţial şi finisate străvezii de parcă am privi viaţa printr-o perdea de tul. Proiecţia simultană în acelaşi loc şi sincronizarea viziunii, a visului, a amintirilor şi a imaginaţiei consacră arta lui Olajos Béla într-una din picturile cele mai emoţionante şi totodată cele mai caracteristice picturi din Europa Centrală. (…) Iar el şi-a îndeplinit această misiune nu prin lozinci, declaraţii, nu conform vreunui program, ci prin nişte trăsături de pensulă sau de cretă extrafine ale inocenţei, ale cinstei şi solidarităţii, din care, cu trecerea vremii, reiese pentru noi din ce în ce mai convingător şi va lumina din ce în ce mai departe exemplul său artistic purtător şi creator al unor valori deosebite.”