Amintiri despre Ştefan Gregoroviciu la doi ani după plecarea sa dintre noi

Asculta acest articol

În 28 aprilie 2013 primeam vestea trecerii în veşnicie a profesorului Ştefan Gregoroviciu, care a condus timp de 20 de ani Filarmonica sătmăreană în calitate de director (între anii 1969 şi 1989), apoi din 1990 până în 2006 a fost directorul Şcolii de Arte Satu Mare.

Întrucât se vor împlini în curând doi ani de atunci, consemnăm câteva aduceri aminte semnate de oameni care l-au cunoscut pe regretatul om de cultură: colega sa de catedră Maria Chiş, cel care i-a succedat la conducerea Şcolii de Arte, Mircea Deac, colega de facultate Edita Simon şi cea care l-a cunoscut cel mai bine, Livia, soţia sa.

Un coleg adevărat, un bun sfătuitor

Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Satu Mare a fost înfiinţat în toamna anului 1969. Profesorul Ioan Mica a fost primul director.
Din anul 1974 la conducerea liceului se găseşte prof. Claudia Popdan. Ea va pune bazele muzicii vocale în liceu, fiind o excelentă muziciană, pasionată de muzica vocală. Dar în vara anului 1977 în urma unei hotărâri de guvern Liceul de Muzică şi Arte Plastice se transformă în Şcoala Generală nr. 17.
Din 1992 Liceul de Muzică şi Arte Plastice se reînfiinţează având ca director pe profesorul Melian Curtean.
Renaşterea n-a fost uşoară… În anul 1995 am fost transferată la Liceul de Muzică şi Arte Plastice cu scopul reînfiinţării catedrei de muzică vocală. Începutul a fost anevoios. Existau doar două eleve la secţia canto. După un an o elevă s-a transferat la liceul economic, ea neavând calităţile necesare. După doi ani de muncă asiduă numărul elevilor a crescut, fiind necesară prezenţa unui al doilea profesor. După câteva întâlniri la recitaluri cu prof. Claudia Popdan şi prof. Ştefan Gregoroviciu (amândoi profesori de cânt la Şcoala de Arte), am avut plăcerea de a mă împrieteni cu dânşii, convenind cu Ştefan Gregoroviciu să vină pe al doilea post ca profesor de canto la Liceul de Muzică şi Arte Plastice. L-am avut la catedra de muzică vocală începând cu anul 1998, director fiind prof. Gh. Gheorghiade. Om de aleasă ţinută morală, cu o vastă cultură muzicală şi calităţi pedagogice excepţionale, Ştefan Gregoroviciu a fost un coleg adevărat, un bun sfătuitor, ajutându-mă mult cu experienţa domniei sale în dezvoltarea catedrei de canto.
Din anul 2008 a început colaborarea pe tărâm artistic cu tenorul Ştefan Gregoroviciu.
Fiind dirijorul corului SOLEMNIS, am avut onoarea de a-l avea ca solist, colaborând anual la toate Concertele de Crăciun şi la alte spectacole. Colaborarea pe tărâm artistic a fost benefică pentru mine şi cor, iar tenorului – care şi acum se găsea în deplinătatea calităţilor vocale – îi reda pasiunea şi bucuria de a cânta.

Cum am putea să nu ni-l reamintim pe artistul şi profesorul Ştefan Gregoroviciu?
Măsurat în toate ocaziile, cu o mare stăpânire de sine, delicat şi întru totul de o mare distincţie, el câştiga repede simpatia celor cu care se întreţinea. Inteligenţa sa suplă şi plină de spontaneitate, reunită cu calităţile sufleteşti manifestate în raporturile sociale devin în interpretarea sa acea muzicală graţie, acea transparenţă, acel colorit ce se aşterne într-o nesfârşită varietate de forme pitoreşti.
Avea gust şi înclinare pentru poezie, pentru lied, care nu l-a părăsit niciodată, fiind un mare iubitor al compozitorului Robert Schumann.
Nobleţea şi generozitatea inimii sale îl îndreaptă şi spre compozitorul Felix Mendelssohn Bartholdy.
Lumina, expresivitatea simplă şi graţioasă a creaţiei lui Mozart l-au apropiat definitiv de acest compozitor.
Cu câtă plăcere vorbea despre întâlnirile sale cu marile personalităţi culturale (muzicale), despre viaţa şi activitatea cărora ştia multe amănunte pe care le-a aflat chiar de la ei… şi toate acestea le prezenta cu mare admiraţie.
Coriştii SOLEMNIS-ului îşi amintesc cu nostalgie de colaborarea cu tenorul Ştefan Gregoroviciu: riguros, perfecţionist, impetuos, maiestuos, colaborator de nădejde, meticulos, bun pedagog, profesionist, carismatic, cu o deosebită sensibilitate muzicală.
Ştefan Gregoroviciu era un om cu vederi generoase. A fost un iubitor al “omului”, luat în universalitatea lui. Caritatea e aplicarea practică a iubirii de oameni. Câţi elevi (ucenici) nu au beneficiat de generozitatea şi profesionalismul lui?
Nobleţea sufletească este cuvântul prin care Beethoven şi Goethe denumesc cea mai înaltă valoare a comportamentului în viaţă:
“Nobil să fie omul, milostiv şi bun.”

prof. Maria Chiş

Un om extrem de inteligent şi un muzician foarte talentat

Aş putea evoca zeci de amintiri frumoase, legate de profesorul Ştefan Gregoroviciu. Îmi aduc aminte, in 1994, când m-am angajat ca tânăr profesor de chitară la Şcoala de Arte, cu ce bucurie m-a primit si cum m-a încurajat să profesez această frumoasă meserie.
De-a lungul anilor, am avut nenumărate discuţii legate de muzică, de cultură în general, fiind foarte bine pregătit în multe domenii de activitate. A fost un om extrem de inteligent şi un muzician foarte talentat, care ştia să se pună în valoare.
M-a sprijinit cu sfaturi in tot ceea ce întreprindeam, beneficiind de siguranţa pe care mi-o dădea in orice context al oricărei probleme. Pentru mine, rămâne omul de cultură valoros, care a ştiut întotdeauna să iasă în evidenţă datorită profesionalismului său şi atitudinii sale de învingător.
Mulţumesc pentru tot ce m-aţi învăţat, pentru momentele frumoase pe care le-am trăit în perioada cât aţi fost director şi pe urmă când am preluat ştafeta de la dumneavoastră, sprijinindu-mă în permanenţă. Vă voi păstra mereu în suflet!

Mircea Deac, managerul Şcolii de Arte Satu Mare

Vesel, încrezător, optimist şi copilăros

Îmi este foarte greu să vorbesc despre Ştefan Gregoroviciu, fostul meu coleg din anul I de facultate, ca despre cineva care nu mai este printre noi. Mi-a fost la fel de greu şi când am aflat cumplita veste, cu doi ani în urmă.
Îmi amintesc de foarte tânărul nostru coleg, de la clasa de Canto a d+nei profesoare Ileana Adorjan, cu ochii de un albastru ca cerul, de zâmbetul prietenos şi de vocea sa frumoasă de tenor. Era mereu vesel, încrezător în tot ce făcea, optimist şi copilăros totodată. Nici nu era de mirare, fiind cel mai tânăr din clasă.
După absolvire, fiecare ne-am urmat drumul în viaţă.
Au trecut anii. El a ales să facă parte din viaţa culturală a oraşului natal. Ne-am întâlnit după mai mulţi ani, cu ocazia unor concerte, când am fost invitaţi atât eu cât şi soţul meu (dirijorul Emil Simon – n.red.) de “Directorul Filarmonicii Satu Mare, Ştefan Gregoroviciu”. Odată, cu ocazia unui concert, după repetiţie, ne-a dus să ne arate, în centrul oraşului, un hol imens cu coloane de ambele părţi, spunând că acolo va fi sala Filarmonicii. Aşa a fost.
Director de Filarmonică, profesor foarte bun de Canto, concertist, organizator al vieţii culturale sătmărene, a fost acelaşi om perseverent în tot ce a realizat în viaţa muzicală.
Despre familie, cu fiecare ocazie, ne povestea cu mare drag şi vorbele lui erau pline de căldură şi bunătate.
Aşa l-am cunoscut noi.
Din păcate, la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea Conservatorului de Muzică “Gh. Dima” Cluj, nu am mai fost prezenţi niciunul din noi. El a plecat într-o lume mai bună, iar eu eram alături de soţul meu deja suferind.
Orice despărţire este foarte grea, dar trăim în speranţa că ne-am îndeplinit măcar o parte din îndatoririle noastre pentru cei apropiaţi, pentru cei dragi, pentru visele noastre.

prof. Edita Simon

Filarmonica era parte a casei lui

Ştefan Gregoroviciu, soţul meu, a plecat dintre noi în urmă cu doi ani.
Mi-a rămas o rană sufletească nevindecată până acum şi dorul doare…
D-zeu ne-a unit destinele pentru 31 de ani.
Eram maturi, trecusem fiecare prin experienţe traumatizante ale vieţii.
După ani de cunoaştere am hotărât să formăm o familie.
I-am apreciat distincţia, amabilitatea, capacitatea de a se adapta la diferite medii sociale, perseverenţa, pasiunea pentru muzică…
Filarmonica era parte a casei lui. Căminul nostru – o prelungire a locului său de muncă.
Aşa am avut ocazia ca după orele mele de catedră, seara, să primesc vizitele dirijorilor, soliştilor, colaboratorilor Filarmonicii. Se întâmpla foarte des.
M-am bucurat să cunosc personalităţi de anvergură. Cu unele ne-am împrietenit: G. Sbârcea, A. Vieru, P. Popescu, M. Brediceanu, M. Cristescu, E. Elenescu, N. Herlea, P. Hărăşteanu, S. Sarchizov, A. Fărcaş, E. Acel…
Lista e foarte lungă, m-am oprit la câteva nume: de fiecare ne leagă amintiri, întâmplări, unele acum amuzante.
Soţul se mândrea cu fetele lui (eu venisem în căsnicie cu două fete pe care le urmărise crescând) şi mai ales cu cei doi nepoţi care ne luminau existenţa.
Grig, aşa cum îi spunea familia mea, era un artist. Trăia uneori în lumea lui, lumea muzicii, a altor sfere, a sunetelor… Parcă rupt de realitate… Alteori se implica în viaţa cetăţii cu mult patos şi chiar reuşea să transpună în realitate idei.
A fost o personalitate complexă: ca orice om, cu lumini şi umbre.
A lăsat în urma lui o dâră de lumină, realizări care-i cinstesc memoria.
Pentru mine şi familia mea, a fost o persoană care ne-a îmbogăţit sufleteşte, la care ne gândim cu drag.
Pe 28 aprilie sunt doi ani de la trecerea lui în eternitate.
Iartă-i, Doamne, greşelile omeneşti. Dumnezeule, odihneşte-l în armonii celeste!

Soţia, Livia