Asculta acest articol
În cronica scrisă acum două săptămâni după concertul simfonic care l-a avut ca solist pe pianistul rus Alexei Nabiulin ne arătam curioși câți dintre spectatorii care au umplut atunci sala Filarmonicii sătmărene vor reveni să-l asculte în recitalul solo de joi seară. Spre bucuria noastră, au fost mulți.
A fost unul dintre cele mai așteptate, apreciate și aplaudate recitaluri instrumentale din ultimii ani. O doamnă din sală spunea că e recitalul cu cel mai bun public de la seara Bach oferită acum destul de mulți ani de violoncelistul Răzvan Suma. Și asta doar la Satu Mare, dar ar trebui să adăugăm și numărul mare de spectatori care au ținut să-l vadă și să-l asculte pe virtuozul născut în Siberia în serile de marți (la castelul Karolyi din Carei) și miercuri (la Sala Caritas din Tășnad). Însumându-i pe toți cei care au asistat la cele trei seri muzicale, numărul lor credem că trece de 500, ceea ce e foarte mult în cazul unui gen de spectacol mai puțin gustat de public.
Gestația și nașterea muzicii romantice
E drept că și programul pianistului rus a fost foarte bine gândit. A ales trei Fantezii de Mozart, toate în tonalitate minoră (ceea ce la Mozart denotă o confesiune personală, o dezlegare de rigorile muzicii clasice, lucru destul de rar în epoca lui) și cele două Sonate op. 27 de Beethoven, ambele intitulate ”quasi una fantasia”. Este povestea nașterii romantismului muzical. Parcă nicăieri mai explicit spusă decât în Fantezia KV 475 mozartiană, cu aerul ei de improvizație nocturnă, capricioasă, trecând prin vreo cinci tonalități în câteva minute, uneori apropiindu-se profetic de abolirea oricărei reguli, preocupată mai mult de ”adevărul mișcării unui suflet” (expresia a fost rostită un secol mai târziu de Modest Petrovici Musorgski) decât de canoanele formei de sonată sau rondo.
Iar în cazul lui Beethoven deja Sonata op. 27 nr. 1 e revoluționară, aproape o simfonie romantică pentru pian solo, trecând pe nerăsuflate de la pianissimo la sforzando, reluând în final teme de la început, spărgând orice granițe, o bijuterie originală, eclipsată pe nedrept de surata ei op. 27 nr. 2, ”a Lunii”, a cărei popularitate l-a stânjenit până și pe autor. Nu că ar fi mai slabă sau mai clișeică, dimpotrivă: rămâne tulburător faimosul Adagio sostenuto de la început, fermecător acel Allegretto median și frisonant finalul Presto agitato, iar Nabiulin a știut să nuanțeze și să aprofundeze emoția fiecărei mișcări prin folosirea intensă a pedalei și prin câte un rubato surprinzător, dar niciodată fără a fi justificat de momentul muzical.
Știm severitatea școlii ruse și dedicarea artistului, care exersează ore-n șir înaintea unor concerte. Ne simțim privilegiați să-l putem asculta atât de des la Satu Mare și, iată, chiar și în orășelele dimprejurul reședinței de județ. Structural, Alexei Nabiulin este un cerebral, un fanatic al formei curate. Nu caută efecte de dragul efectelor, ci lasă să răzbată sensibilitatea tocmai din muzica însăși, fără să caute s-o eclipseze. Cronicarul va mărturisi că, ajuns la concert cu gândul de a urmări anume tehnica solistului, s-a lăsat repede purtat de magia venită dinspre solitarul pian de pe scenă, o baie sonoră binevenită pentru mințile obosite din ziua de azi.
La final Nabiulin a fost aplaudat în picioare, după ce a mai oferit două bisuri la fel de consistente. Oricine ar conduce de acum Filarmonica știe deja că prezența acestuia va umple sala. Așa că îl mai așteptăm pe la noi.
Fii primul care comentează