Asculta acest articol Ținând de resortul președintelui, politica externă a României, cu câteva excepții notabile, a fost în linii mari coerentă. În anii ’90 președintele Ion Iliescu, tributar formației sale de intelectual comunist, mai credea că România trebuie să mențină relațiile cu Moscova. La destrămarea URSS s-a pierdut șansa de unire cu Basarabia. Mai târziu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, Emil Constantinescu a luat o decizie crucială, permițând survolul navelor NATO peste spațiul aerian al României.
În același timp a interzis Federației Ruse să traverseze România. În sânul guvernelor de atunci nu au existat contradicții, chiar dacă era vorba despre coaliții formate din partide diferite.
În special după 1996 nu au existat concepții diferite în ceea ce privește aderarea la NATO și UE. A fost singurul proiect de țară care a întrunit consensul tuturor partidelor și politicienilor. Diferențele au apărut odată cu președintele Traian Băsescu. Conflictul cu premierul Tăriceanu, apărut în perioada în care România era primită în UE, a continuat sub diverse forme până în zilele noastre. S-au externat majoritatea conflictelor interne. Diferențele de vederi au culminat cu acuzația loviturii de stat din 2012 pe care ar fi pus-o la cale USL.
Nu este foarte greu să definești constantele politicii externe românești. Păstrarea relațiilor în interiorul NATO și UE, structuri din care facem parte. Dar politica externă nu se poate limita la enunțarea unor principii. Ungaria, de pildă, se mișcă foarte bine între limitele impuse de tratatele cu NATO și UE, dar speculează pentru a obține beneficii economice relațiile cu Rusia și China. Din cauza disputelor necontenite dintre palatele Cotroceni și Victoria, ne-am învârtit în jurul axei Washington-Bruxelles, pierzând oportunitățile oferite de marile piețe rusești și chineze.
Fiecare în parte, președinte și premier, au încercat, timid, să se uite spre China. Adrian Năstase a făcut o vizită spre sfârșitul mandatului venind cu promisiunea că se vor construi poduri și autostrăzi cu banii chinezilor. Emil Boc a vizitat și el China, dar tot fără rezultat.
A venit rândul premierului Victor Ponta să-și încerce norocul la Beijing. Indiferent cu ce rezultate va veni, cu siguranță opoziția, incluzându-l aici și pe președintele Băsescu, îl va ataca. În perioadele de campanie electorală se trece peste orice pragmatism și se vede doar partea ideologică. Orice tendință de apropiere de spațiile non-UE sunt catalogate ca deviații de la linia nord-atlantică.
În acest context ar fi interesant un punct de vedere nou. Klaus Iohannis ar putea aduce un aer de prospețime în politica externă pe de o parte pentru că este de origine germană, pe de altă parte pentru că se delimitează și de Traian Băsescu și de Victor Ponta. Din păcate, deocamdată ACL nu abordează teme de politică externă. Nu există o preocupare în acest sens, deși situația internațională din acest moment este cu totul specială. Conflictul din Ucraina este abordat diferit de președinte și de premier, iar opoziția nu și-a spus punctul de vedere. Populația precis este interesată pentru că războiul este aici, la doi pași de noi.
