Informaţia Zilei » Editorial

Academicianul Traian Băsescu

Ilie Sălceanu — Fri, 12 Mar 2010 14:51:34 +0000

Sindicaliştii aruncă cu bulgări de zăpadă în premier, faptul nu poate fi decât o dovadă că protestatarii sunt pătimaşi, gata de harţă, nemulţumiţi desigur dar şi predispuşi să se ia la trântă cu adversarul pentru a-şi face dreptate. Nu greşim prea mult dacă socotim că unele caracteristici ale primilor ani de după 1990 încep să reînvie.
Primirea titlului de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România a declanşat un scandal de proporţii în jurul lui Traian Băsescu. Prudent, şeful statului a refuzat a doua zi respectivul titlu, motivând că nu i s-a cerut acordul. În ziua cand i s-a decernat în mod festiv titlul, canalele mediatice şi unii oameni politici au criticat gestul socotindu-l abominabil. Membra unui partid politic, cea care avut iniţiativa unei Legi de transformare a Academiei într-o insituţie juridică a protestat vehement, declarând că nu a înaintat proiectul ca Traian Băsescu să devină academician. Ion Iliescu s-a încadrat şi el în corul detractorilor, deşi este şi el la rândul său membru de onoare al acestei Academii, invocând, în mod greşit, soţii Ceauşescu care şi ei cândva ar fi fost membrii ai acestei instituţii.
A fost nevoie în economia scandalului şi de o intervenţie a Academiei Române. Aceasta printr-un comunicat a precizat că academician nu poate fi decît un membru titlular al Academiei Române şi, nicidecum, un membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Cum Academia României ştie foarte bine cum stau lucrurile, cei ce au cultivat scandalul în jurul şefului statului au folosit, probabil, din ignoranţă sintagma academicianul Traian Băsescu. Aceeaşi sintagmă a folosit-o şi iniţiatoarea Legii din 2007, de unde, se pare, că nu avea cunoştinţă de conţinutul ei şi nici de regulamentul acelei Academii. Prea edificat nu era nici Ion Iliescu, care, deşi membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă o confunda cu Academia Română al cărei membru a fost într-adevăr, pe vremuri, Elena Ceauşescu.
Între Academia Romană şi Academia Oamenilor de Ştiinţă este o distanţă ca de la cer la pământ. După cum o distanţă şi mai mare este între Academia Română şi Academia Caţavencu. În cazurile acestea denumirea de academie derutează, crează confuzii. Nu cu multă vreme în urmă, Academia Oamenilor de Ştiinţă era doar Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă şi pană la 2003 nu a fost altceva decât un ONG. În prezent aceeastă instituţie are doar 19 membri titulari, 3 membri de onoare printre care şi Ion Iliescu şi 3 membri corespondenţi. Nu punem în discuţie valoarea acestora, fiecare dintre ei, credem, sunt poate importanţi cercetători în anumite domenii, dar pentru publicul larg ei sunt doar nişte anonimi spre deosebire de membrii Academiei Române.
De unde totuşi scandalul declanşat? Scandalul a izbucnit din cauza lui Traian Băsescu. Dacă ar fi primit titlul de membru de onoare oricare alt cetăţean, faptul s-ar fi consumat în linişte. Dar Traian Băsescu are darul exorcistului în faţa căruia diavolul dinăuntrul omului se manifestă. Altfel cum de a uitat dintr-o dată Ion Iliescu ce este aceeastă Academie, confundand-o cu Academia Română? Academia Oamenilor de Ştiinţă este, cel puţin deocamdată, o instituţie minoră, niciunul din membrii ei nefiind academician. Însă ignoranţa totală a celor ce au reflectat asupra ştirii, ei încredinţându-i din neştiinţă lui Traian Băsescu titlul de academician, au dezlănţuit un atac pătimaş împotriva şefului statului.

Candidatul Adrian Năstase

Ilie Sălceanu — Thu, 11 Mar 2010 17:20:19 +0000

Joi a avut loc o confruntare dintre mai vechiul militant PSD şi primarul Iaşului. Candidatura lui Adrian Năstase a părut ceva firesc, el deţinând până la aceeastă şedinţă funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional, supriza fiind socotită prezenţa în dispută a lui Gheorghe Nichita. Că Adrian Năstase beneficiază de o altă poziţie în partid după alegerea la congres a lui Victor Ponta, s-a văzut şi joi. O mai multă siguranţă în expresii – deşi a recunoscut că are emoţii înaintea alegerilor – s-a făcut remarcată.

Chiar şi aceeastă recunoaştere a unor emoţii ce l-au încercat este şi ea o dovadă a siguranţei. În cazul când un competitor este extrem de încordat, când simte că îi fuge pământul de sub picioare, se străduieşte să-şi ascundă tensiunea trăită şi să o conteste atunci când este chestionat.
Unul din motivele care au dat siguranţă candidatului Adrian Năstase au fost şi declaraţiile de susţinere date de preşedintele PSD, Victor Ponta. Desigur, nu este prima declaraţie dată în acest sens de liderul social-democrat. Înainte de alegerile de la congresul partidului, Victor Ponta s-a pronunţat în favoarea lui Adrian Năstase, recunoscând că îi datorează acestuia multe din activitatea sa politică. Într-adevăr, Adrian Năstase pe când era la conducerea grupării social-democrate a înlesnit alegerea mai tânărului pe atunci Victor Ponta să urce în ierarhie devenind liderului tineretului PSD. Probabil că sunt şi mai numeroase cazurile de bună colaborare dintre cei doi, unele neajunse la urechile presei. Cert este că Adrian Năstase este cel care a propus candidatura lui Victor Ponta la conducerea partidului, la ultimul congres PSD, procedând şi la organizarea unei susţineri a acestuia. Cum Victor Ponta a reuşit să urce pe cea mai înaltă treaptă a activităţii de partid cu acest sprijin esenţial, este firesc ca acum, la alegerea preşedintelui Consiliului Naţional al PSD să-i returneze cu recunoştinţă, serviciul. De altfel, a declarat în timpul şedinţei de ieri că mintea îi cere să-l voteze pe Adrian Năstase.
Dar nu se poate contesta că, la rândul său, liderului Victor Ponta îi este necesar alături, lângă umărul său, Adrian Năstase. Se poate afirma chiar că cei doi politicieni au o mare nevoie unul de altul. Noul preşedinte al PSD îşi poate suplini lipsa de experienţă politică prin consilierea lui Adrian Năstase, iar acesta `şi poate fortifica poziţiile în PSD cu aportul lui Victor Ponta.
Adrian Năstase se găseşte la capătul unui drum cu mari nereuşite în ultimii cinci ani. Calvarul său a debutat prin pierderea alegerilor prezidenţiale în faţa lui Traian Băsescu, apoi prin pierderea statutului important din gruparea social-democrată. Hărţuit de justiţie, a intrat într-un con de umbră, unde a fost aşezat şi prin contribuţia lui Mircea Geoană şi a celor din jurul acestuia. Au răsărit o mulţime de detractori chiar din mijlocul colegilor săi de partid. A izbutit totuşi să ocupe funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional, dar starea tensionată a relaţiilor sale cu echipa lui Mircea Geoană l-au împiedicat să evolueze la nivelul aspiraţiilor sale, a experienţei şi a capacităţii sale politice. Ocuparea acestei funcţii a însemnat foarte puţin pentru redobândirea unei poziţii mai însemnate, canalele cu preşedinţia partidului fiind obturate.
De unde se vede că mai lipsea ceva: buna comunicare cu liderul de partid. Cu Victor Ponta la şefia PSD, lucrurile se vor schimba. Şi indiferent de rezultatul alegerilor de ieri, prin relaţia bună cu liderul PSD, Adrian Năstase se află acum la începutul unei noi perioade de relansare politică, o relaţie mai importantă decât o funcţie în partid.

Majoritatea pierde bătăliile mici

Dumitru Păcuraru — Wed, 10 Mar 2010 19:28:24 +0000

Senatorul liberal Mircea Diaconu s-a încurcat la votul pentru schimbarea lui Mircea Geoană de la preşedinţia Senatului. Actorul intrat în viaţa publică încă din anii ‘90, reprezentat al societăţii civile, membru în Alianţa Civică, este unul dintre ultimii intelectuali care au mai rămas activi în politică. De la Nicolae Manolescu la Ştefan Augustin Doinaş, de la Răzvan Theodorescu la Ion Dolănescu sau Irina Loghin, de la Ana Blandiana la Adrian Păunescu, intelectualii şi artiştii de toate calibrele şi-au dovedit în timp inapentenţa faţă de politică. Pur şi simplu nu se pot adapta. Sufletişti, animaţi de cele mai onorabile intenţii, dacă nu se compromit iremediabil, devin ridicoli în anumite situaţii.

Actorul Mircea Diaconu nu face excepţie. Bun comunicator pentru PNL la televizor, el nu străluceşte la lucrările Senatului, dar are un anume bun simţ. Nu este doar neatent, dar are şi poziţii foarte personale, ca orice artist. Distrat şi neatent, poate obosit, el a votat alături de PD-L când a venit vorba despre propunerea de revocare a lui Mircea Geoană.
Este un episod trecător şi probabil că nu merită să insistăm prea mult asupra lui. Dar respectiva întâmplare denotă o anumită stare de spirit în parlament.
Oamenii sunt bulversaţi. O parte dintre ei, aleşi sub sigla unui partid, s-au autoproclamat independenţi. Gestul lor nu este gratuit. Datorită deciziei lor s-a modificat majoritatea din parlament. PDL plus UDMR, la care se adaugă cele 18 mandate oferite minorităţilor, deci nealeşi, plus independenţii lui Oprea, aproximativ 30 de migraţi, susţin guvernul Boc.
Minoritatea ajunsă majoritară are o problemă< nu deţine preşedinţia Senatului. Rolurile s-au inversat. Aşa cum majoritatea PSD+PNL+ UDMR+minorităţi pretindeau după căderea cabinetului Boc în urma unei moţiuni de cenzură că au dreptul să formeze ei un guvern, la fel procedează noua majoritate. La fel de conjuncturale amândouă, majorităţile îşi pot impune punctul de vedere. Cu condiţia să se ajungă la vot. Aici este punctul slab al regulamentelor. Aici se poate jongla. Geoană, sprijinit de PSD şi PNL, ca preşedinte al Senatului, se foloseşte de tot felul de tertipuri pentru a-şi păstra poziţia. Până acum majoritatea a pierdut bătăliile mici. Practic, încă nu şi-a dovedit forţa. Debarcarea lui Geoană ar fi un bun exemplu că s-a schimbat boierul şi în parlament.
Este, în realitate, unul dintre cele mai spectaculoase evenimente din ultima perioadă. Aceasta este şi menirea politicienilor. Ei nu au altceva de făcut decât să concureze necontenit. Lupta pentru putere are, desigur, un scop bine determinat, însă are şi partea ei de spectacol, de joc de dragul jocului.
În spatele disputei pentru ocuparea funcţiei de preşedinte al Senatului, se află dorinţa celor două tabere de a acapara toate poziţiile-cheie din stat.
Pe de altă parte, în aceste zile se consumă primul episod dintr-o viitoare poveste de amor dintre noile conduceri ale celor două partide de opoziţie. Crin Antonescu are pentru prima oară ocazia de a colabora cu Victor Ponta. S-au schimbat şi echipele din spatele liderilor. Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu, Teodor Meleşcanu nu mai stau umăr la umăr cu Antonescu. Din PSD lipsesc Cristian Diaconescu, Marian Sârbu, iar Marian Vanghelie nu mai are un cuvânt greu de spus. În acelaşi timp, Adrian Năstase are ocazia de a plăti cu aceeaşi monedă. El a fost înlocuit de la conducerea Camerei Deputaţilor de acelaşi Mircea Geoană care se află după patru ani în aceeaşi postură. Se zice că împrumutul nu-l mănâncă lupul.
Nu votul unui Mircea Diaconu contează în această ecuaţie. Important este ce gândeşte Adrian Năstase. Importantă este atitudinea lui Ion Iliescu. În mâinile lor se află soarta lui Geoană. Coaliţia majoritară trebuie doar să găsească modalitatea de a apăsa mai puternic pe butonul care declanşează dorinţa de răzbunare.

Un zid în jurul lui Geoană

Ilie Sălceanu — Tue, 09 Mar 2010 16:59:20 +0000

Acţiunea de îndepărtare a lui Mircea Geoană de la conducerea Senatului a generat un război politic în toată legea. Cererii PDL adresată Biroului Permanent al Camerei superioare a Parlamentului, după o ezitare temporară, i s-au alăturat şi senatorii UDMR, democrat-liberalii şi reprezentanţii etnicilor maghiar formând o tabăra aflată în plină ofensivă. De cealaltă parte, din nou aliaţi, senatorii PSD şi PNL.
Ne punem întrebarea dacă Mircea Geoană nu ar fi fost perdantul de la sfârşitul anului trecut şi începutul acestui an, s-ar fi pus oare în discuţie poziţia sa din cadrul Senatului? Da, dacă ar fi fost ales ca preşedinte al statului, e normal că ar fi trebuit să cedeze funcţia respectivă şi, probabil, aceasta ar fi revenit social-democraţilor. Însă dacă ar fi fost reales în fruntea PSD, presupunem că majoritatea parlamentară ar fi făcut aceleaşi eforturi de înlăturare a sa. Funcţia de preşedinte al Senatului, a doua demnitate în stat, nu este una oarecare. PDL are dreptate când se referă la procesul legislativ, pentru o mai mare cursivitate a acestuia cerând ca în fruntea Senatului să fie un reprezentant al majorităţii guvernamentale. Un politician al opoziţiei, oricare ar fi el, poate la orice oră să exercite un nedorit boicot.
Având în vedere importanţa funcţiei, e de înţeles disputa. Dar, pe de altă parte, e jalnică situaţia lui Mircea Geoană. Acesta în doar câteva luni, a ajuns din candidat la preşedinţie cu un larg sprijin politic, cu şanse dintre cele mai reale de a ocupa cea mai înaltă demnitate în stat, la situaţia de a pierde ultima funcţie deţinută. Acelaşi Mircea Geoană, bine cotat la alegerile interne de partid ca un virtual preşedinte reales, a pierdut şi această poziţie în favoarea unui tânăr, căruia, doar cu câteva săptămâni înainte nimeni nu îi acorda nicio şansă. Şi în prima situaţie şi în a doua, Mircea Geoană a pierdut la mustaţă cum se spune, la o diferenţă mică faţă de competitorul său. Este un caz unic, credem, în istoria noastră politică când un candidat trece doar peste o noapte de la extaz la agonie, de la bucurie, de la un etuziasm devastator la profunda tristeţe a celui învins.
În ultima dintre situaţii, aceea de preşedinte al Senatului, el este apărat cu înverşunare de colegii săi de partid şi, la fel, şi de liberalii încă o dată uniţi în jurul lui. Dar că în acest caz nu mai este în discuţie persoana sa, ci funcţia deţinută. Social-democraţii, în frunte cu fostul său adversar Victor Ponta, fac un zid în jurul său.
Disputele se vor consuma în jurul unor proceduri. Fiecare dintre tabere va exploata la maximum Regulamentul Camerei, va invoca Constituţia, va dezbate posibila sancţionare a preşedintelui Senatului, toate acestea cu o înverşunare dată de importanţa funcţiei lui Mircea Geoană. Deocamdată, în Biroul Permanent au învins aliaţii social-democraţi şi liberali, ei având aici majoritatea. Dar când tema controversei se va muta în plenul Senatului, vom asista pe viu la o confruntare de proporţii. Se va exploata fiecare rând, articol sau alineat din Regulament, pentru ca Mircea Geoană să fie sau să nu fie schimbat, de asemenea, să fie sau să nu fie înlocuit cu un alt social-democrat. Dacă în cele din urmă reprezentanţii puterii vor izbuti să îl înlăture pe Mircea Geoană, faptul va deschide o nouă filă din istoria acestui război: cine va fi noul preşedinte al Senatului?

Urmează PD-L

Dumitru Păcuraru — Mon, 08 Mar 2010 17:06:49 +0000

Cele două partide aliate în campania prezidenţială şi-au rezolvat problemele legate de conducere. PSD şi-a ales un nou lider, iar PNL i-a mai încredinţat un mandat lui Crin Antonescu. Urmează PD-L.
Interesul faţă de acest partid este destul de redus. Deşi apar declaraţii care ar putea induce ideea că există mai multe tabere, deocamdată ele nu acţionează haotic. Oamenii lui Băsescu, parlamentari proveniţi din zona instituţiei prezidenţiale, din când în când ies la rampă şi propun reformarea radicală a partidului.

Monica Macovei, Cristian Preda, Cătălin Avramescu, au o oarecare nemulţumire, dar nu merg foarte departe. Grupul lor nu a atins stadiul de disidenţă. Cu timpul pot fi percepuţi ca reprezentanţi ai aripii reformiste din partid. Ei propun ba schimbarea denumirii partidului, ba o altă siglă. Nu merg atât de departe încât să ceară eliminarea unor persoane din garda veche, deşi un Radu Berceanu, Adriean Videanu şi alţii nu sunt politicieni tocmai pe gustul lor.
Se vede că este unul care ţine strâns în mână frâiele. Deviaţiile de la linia partidului sunt stopate în faşă. Nimeni nu mişcă în front, aşa cum se întâmpla în PSD pe vremea lui Adrian Năstase. Riscul e să se acumuleze foarte multe nemulţumiri şi frustări şi să izbucnească atunci când nimeni nu se aşteaptă. Cel mai probabil, în preajma alegerilor din 2012.
PD-L începe să aibă probleme de altă natură. Oameni din teritoriu, primari, consilieri locali, trec unul câte unul pe la DNA. La fel se întâmpla şi la PSD. La comandă de sus, PNA-ul de atunci vâna cu precădere pesedişti rebeli, personaje intrate în dizgraţie. Se făcea curăţenie în partid cu ajutorul dosarelor. Disciplina în partid era impusă de sus. Procurorii erau adevăraţi asociaţi ai micului grup de conducere din jurul lui Năstase. O luptă internă ascunsă nu este cu totul exclusă nici în PD-L. Sunt interese divergente, oamenii vin în conflict unii cu alţii din diverse motive. Nu e uşor să administrezi un partid mare. Se poate spune că deja Emil Boc are în spate un partid mare. La un procent de 35% democrat-liberalii deţin un procent apropiat de 90% din funcţiile de conducere. Dacă nu ar exista UDMR, ar conduce întreaga ţară. Pe un palier atât de larg nu e de mirare că apar disfuncţionalităţi. PD-L duce lipsă de cadre calificate. Numirile pe funcţii după un singur criteriu, cel al apartenenţei la un partid, conduce la o mai slabă calitate a actului de administraţie. Actualul partid de guvernământ se află în aceeaşi situaţie ca CDR după alegerile din 1996: nu are oameni de administraţie.
Este puţin probabil ca la Colegiul Director ce va urma să se discute astfel de chestiuni. PD-L va dori să arate că nu seamănă cu PSD şi PNL. Cu alte cuvinte democrat-liberalii vor miza pe festivism. Trompetele nu au însă motive să sune. Tobele nu au de ce să bată. Oamenii au probleme mari. Impresia generală este că ţara este prost guvernată.
Cu sau fără criză, lupta politică se desfăşoară după procedurile deja cunoscute. PD-L va fi bombardat din toate părţile. Opinia publică îi este încă favorabilă, dar mişcările sindicale sunt în creştere. Partidele de opoziţie par slăbite, însă cu toate plecările, PSD şi PNL au o pondere mare în parlament. Prea multe motive de optimism nu prea are principalul partid de guvernare. Al doilea mandat al lui Băsescu se derulează într-o ţară în plină recesiune, cu cetăţeni tot mai speriaţi de ziua de mâine. Mare parte din cei care l-au votat pe Traian Băsescu se află în şomaj sau urmează să intre în şomaj. Pentru un partid de dreapta o situaţie mai nefavorabilă nu se poate imagina. PD-L este un partid format din oameni care îşi forţează norocul într-o perioadă de austeritate.

Săpând groapa altuia

Ilie Sălceanu — Sun, 07 Mar 2010 20:20:31 +0000

După cum era previzibil, Crin Antonescu a câştigat din nou funcţia supremă în PNL. Cu competitori sub standardele lui verbale şi, de asemenea, fără performanţele lui remarcabile de la alegerile prezidenţiale, la congres, în urma votului, mai rămânea de aflat doar diferenţa dintre el şi urmăritorii săi.
Cauzele victoriei lui Crin Antonescu sunt lesne de aflat. În ultimii ani, PNL a fost un partid cu un procentaj mic obţinut la testul alegerilor sau al sondajelor publice. De aceea, este considerată ca o mare performanţă rezultatul de la ultimele alegeri prezidenţiale, reprezentantul liberal având de partea sa nenumărate opţiuni atingând o cifră nescontată.
Desigur, nu s-a pus cu adevărat problema că ar câştiga alegerile prezidenţiale Crin Antonescu, candidatul liberal fiind considerat din capul locului doar un outsider, unul ce dă culoare unei dispute acerbe dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Dar voturile acordate atunci, la acele alegeri, au fost taxate drept o mare performanţă şi au fost incluse în palmaresul de politician al lui Crin Antonescu şi tocmai acest palmares a făcut diferenţa dintre el şi contracandidaţii săi.
Importanţa sa în partid s-a văzut şi în reacţia liberală ca răspuns la şantajul administrat de el. Dacă nu îmi acceptaţi propunerile pentru noul Statut şi nu sunteţi de acord cu votul pe liste, plec, a ameninţat el membrii liberali şi aceştia au fost de acord cu propunerile sale. A devenit vizibil faptul că liderul PNL era socotit ca o persoană aproape mesianică pentru viitorul grupării liberale. Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu, Teodor Meleşcanu sau alţi lideri liberali nu au prezentat şi nu ar fi prezentat la o adică un asemenea interes din partea membrilor grupării. Evoluţia sa din ultimul an, abilităţile sale retorice l-au aşezat pe un „piedestal” de pe care nu mai putea fi coborât în preajma sau în zilele congresului.
La fel, Crin Antonescu dobândeşte o forţă neaşteptat de mare, în el se produce un cumul de energie când vine la rând tema, dezagreabilă pentru el, a lui Traian Băsescu. Doar prenumele şi numele şefului statului, odată pomenite, sunt sificiente pentru a trezi în liderul liberal calităţile unui dârz lupător. Revarsă în jurul său o ură ce reaminteşte de principiul leninist al luptei de clasă, principiu de multă vreme aruncat la coşul istoriei.
Din nefericire pentru liberali, aceeastă ură va înlocui orice doctrină şi va îngreuna elaborarea unor strategii politice pragmatice. Din nefericire, zicem, pentru că Traian Băsescu va ieşi din politica mare peste cinci ani şi după acest răstimp liberalii vor rămâne fără obiectivul lor proritar. Ori, o strategie trebuie cristalizată pe termen lung, scopurile trebuie să fie înainte de toate sociale, politice, gândite pe baza unei ideologii. Distrugerea PDL şi a lui Traian Băsescu este doar o sarcină conjuncturală, nu poate fi decât un moment al unui traseu care trebuie să fie de perspectivă. Faptul în sine, că singurul scop real al PNL a devenit acesta, de dinamitare a PDL şi lui Traian Băsescu transformă gruparea liberală într-o formaţiune paramilitară, pentru care nu există niciun alt viitor politic.
De aici şi greşelile ce vor urma: apropierea tot mai mare de PSD spre insatisfacţia electoratului liberal, plecările din partid a unor nemulţumiţi, absenţa unor decizii politice dictate de doctrina liberală, ca şi transformarea PNL într-un partid provincial, aflat pe marginea anonimatului. O vorbă înţeleaptă, născută din îndelungata experienţă populară spune că cine sapă groapa altuia, cade în ea.

Interes redus faţă de congresul PNL

Dumitru Păcuraru — Fri, 05 Mar 2010 17:00:10 +0000

Foarte mulţi politicieni se consideră indestructibil legaţi de partidul din care fac parte. Partidul e viaţa lor. Vine însă o vreme când partidul se debarasează de fidelul său membru. Îl aruncă ca pe o măsea stricată. Aşa s-a întâmplat cu Petre Roman. Fondatorul nu numai că nu a ajuns niciodată preşedinte de onoare, ci s-a văzut obligat să plece în bejenie pe la alte partide.

Radu Vasile şi Victor Ciorbea, foştii miniştri ţărănişti, au părăsit PNŢCD-ul. Emil Constantinescu, preşedintele ales pe lista CDR, membru PNŢCD, şi-a făcut alt partid. Theodor Stolojan, chemat ca salvator în fruntea PNL, a fost alungat, alături de alţi liberali cu vechime, de la Gheorghe Flutur la Mona Muscă. Exemplele pot continua la infinit. Ideea e că nimeni nu este legat de un partid ca un siamez. Ca şi revoluţiile, şi partidele îşi mănâncă propriii fii. Deci nu avem motive să ne mirăm că o serie de parlamentari şi-au părăsit partidele şi au trecut în altă tabără.
Cu atât mai puţin ar trebui să ne surprindă intenţia de a-l arunca pe Ludovic Orban peste bordul PNL. El care s-a zbătut să ajungă Crin Antonescu preşedinte, se vede acum în postura unui indezirabil. El, care a alergat din judeţ în judeţ ca un adevărat apostol al liberalismului, a fost exclus de pe lista de preferaţi ai liderului.
Şi ce dacă nu mai este unul dintre fruntaşii liberali? La urma urmei fiecare partid este o asociaţie în care intră cine vrea şi rămâne cine poate. Fiecare partid are în centru un grup restrâns, iar în jur o masă de manevră, formată din oameni care plătesc cotizaţii. În jurul fiecărui partid se naşte o clientelă politică. Ea este mai consistentă când partidul este la guvernare şi se subţiază când respectivul partid intră în opoziţie.
Congresul PNL nu a oferit acelaşi gen de spectacol ca PSD. Nici interesul nu a fost atât de mare întrucât este vorba despre un partid care nu poate oferi surprize radicale. Sunt cunoscute deja poziţiile celor care se confruntă. Crin Antonescu vrea alegeri pe listă, în vreme ce Orban, Tăriceanu, Cataramă şi alţii vor alegeri uninominale.
Lucrările primei zile au fost aprinse, dar s-au situat sub pragul de explozie catastrofală. Vreo trei sau patru parlamentari au anunţat, totuşi, că vor trece la PD-L.
O primă concluzie se poate trage. Partidul nu va ieşi întărit în urma acestui congres. A doua concluzie: Crin Antonescu îşi consolidează puterea, în detrimentul unor lideri marcanţi, precum Ludovic Orban sau Călin Popescu Tăriceanu.
Votul decisiv va avea loc sâmbătă. În funcţie de rezultate se vor împărţi sau despărţi cei care au fost în aceeaşi echipă. De asemenea, se pune în joc statutul fostului premier Tăriceanu. Marginalizarea lui echivalează cu negarea perioadei de glorie a PNL ca partid de guvernământ. Va mai trece multă apă pe Dâmboviţa până un partid de 15 procente va da primul ministru şi va reuşi să domine viaţa politică din perspectiva unui guvern minoritar, cu un preşedinte ostil la Cotroceni. Nu se ştie dacă ar fi reuşit aceeaşi performanţă Crin Antonescu. Mai degrabă el este un lider care se simte în largul său când partidul este în opoziţie.
Liberalii nu au reuşit ieri să treacă de temele deja consacrate, relaţia cu PD-L şi pericolul pe care îl reprezintă Traian Băsescu. Într-un sens, PNL a rămas încremenit în acelaşi proiect, în acelaşi discurs anti-Băsescu. Poate că a doua zi a congresului PNL va fi mai interesantă.

Crin, mână de fier

Ilie Sălceanu — Thu, 04 Mar 2010 14:55:10 +0000

În PNL asistăm de pe acum la un triumf al lui Crin Antonescu. După victoria de la Biroul Politic Central, astăzi va mai obţine una la Delegaţia Permanentă a partidului. Nimeni nu poate să spună că actualul lider al PNL, nu joacă tare pentru a se impune. Foloseşte în acest scop o serie de mijloace binevenite, potrivite pentru a-şi promova candidatura. În acest sens, liderul liberal propune modificarea statului şi votul pe liste, deci pe echipe.
Are de partea sa gloria de a fi obţinut un număr nesperat de voturi la alegerile prezidenţiale, un adevărat record dacă ne gândim că acest fapt nu a fost la latitudinea vreunui alt candidat liberal vreodată. Pe lângă voturi, se mai poate spune că a câştigat şi nenumărate simpatii în publicul românesc, care îi asigură un mare ascendent în interiorul formaţiunii sale dar şi în ţară. Sunt lucruri ce nu pot fi contestate de nimeni şi îi asigură un loc pe cel mai înalt podium la congresul liberal.
Dar de astă dată, Crin Antonescu vrea să ia totul şi să conducă partidul cu o mână de fier. Se vede clar şi în propunerile sale din noul Statut. Preşedintele are dreptul să elimine secretarul general, o funcţie organizatorică cheie, ceea ce îi asigură un control deplin asupra filialelor din teritoriu. Tot ce mişcă în judeţele ţării, se face numai cu consimţământul său.
Votul pe echipe este unul din instrumentele mânuite bine de Crin Antonescu. Votul uninominal ar promova figuri nedorite de noul preşedinte, dar cu trecere în rândul reprezentanţilor liberali. Liderul s-ar trezi pe cap, în partid, cu persoane mai puţin binevoitoare noului preşedinte, persoane aşadar dificile, incontrolabile în cursul acţiunii politice. După cum socoteşte, probabil, Crin Antonescu, votul uninominal ar crea premisele unei descentrări, a unei incoerenţe, unei alterări a liniei politice liberale. Suntem siguri că nu doreşte transformarea partidului într-un viespar şi de aceea preferă ca odată cu el, la conducere să urce un grup fidel. Pentru a realiza acest obiectiv, liderul liberal are nenumărate argumente. Fără alegeri pe liste, pe echipe, nu ar putea fi promovate valori liberale ce nu au dexteritatea cumpărării sau tranzacţionării voturilor. Soluţia votului pe liste este preferabilă pentru aceştia şi nu pentru el – o spune Crin Antonescu – pentru că el prin votul uninominal ar obţine oricum 90 la sută din sufragii.
Însă, credem, abia în cursul congresului liberal se vor limpezi apele. Crin Antonescu are în acest moment de partea sa 700 de delegaţi, iar Ludovic Orban doar 300. Mai trebuie să avem în vedere şi susţinătorii lui Călin Popescu Tăriceanu, aceştia vor vota împotrivă sau îl vor vota pe Ludovic Orban, ca şi nenumăraţi alţi delegaţi care nu vor fi nominalizaţi pe lista lui Crin Antonescu. Carisma nu e întotdeauna suficientă pentru a câştiga conducerea unui partid, uneori ea produce efecte inverse decât cele scontate.
Dar mai este ceva de luat în seamă: promovarea lui Crin Antonescu în fruntea partidului, cu toate butoanele puterii în mâinile sale, va crea nemulţumiri. Promovată pe liste fiind doar o echipă, cei lăsaţi pe dinafara ei au certitudinea că timp de mai mulţi ani, până la congresul următor, vor îngroşa rândurile anonimilor ce nu vor beneficia de nimic în acest răstimp.

Se încheie cu totul epoca Geoană?

Dumitru Păcuraru — Wed, 03 Mar 2010 17:14:39 +0000

Scaunul lui Mircea Geoană se clatină sub presiunea noii majorităţi parlamentare. Coaliţia care susţine guvernul a depăşit cu câteva procente opoziţia. Proporţia de 52 la 48 în condiţii normale este confortabilă. În cazul special al României guvernul stă, totuşi, în pioneze. Oricând grupul celor care au trecut de la PSD şi PNL pot face pasul îndărăt. Probleme vor apărea după ce independenţii îşi vor face un partid. Împărţirea pe funcţii, interesele personale, orgoliile rănite, pot transforma “Uniunea pentru Progres” într-o forţă distructivă.

Tot ce s-a clădit pe o majoritate de conjuctură se poate dărâma peste noapte. Acest partid este fundaţia pe care stă guvernul Boc. UDMR, de asemenea, îşi menţine statutul de partener-cheie. :i fără voturile parlamentarilor maghiari majoritatea se destramă.
Intenţia de schimbare din funcţie a preşedintelui Senatului este piatra de încercare a coaliţiei. Este în acelaşi timp un test şi pentru susţinătorii lui Mircea Geoană din propriul partid. Nu în ultimul rând se va vedea şi în ce măsură liberalii mai cred în alianţa cu PSD. În toiul campaniei interne pentru preşedinţia PNL, Ludovic Orban atenţiona că după debarcarea lui Geoană parteneriatul cu PSD este incert.
Asistăm în această perioadă la o nouă configurare politică. Sunt dezbateri interne aprinse în fiecare partid. Fiecare formaţiune îşi cântăreşte cu atenţie viitorul. Spre deosebire de alţi ani, deja se fac pregătiri pentru alegerile din 2012. Unul dintre partidele importante îşi întocmeşte deja listele pentru candidaţii la primării.
După ce se vor fi terminat congresele partidelor, următorul pas va fi formarea unui nou sistem de alianţe. Procesul va fi lung. Pentru PNL 2010 va fi un an decisiv. E posibil ca direcţia imprimată de Victor Ponta să-i împingă pe liberali înspre PD-L.
În acest context apare ca iminentă schimbarea lui Mircea Geoană de la conducerea Senatului. Cererea de revocare se va dezbate în 10 martie. Până atunci se vor limpezi apele în PNL. În funcţie de cine va fi noul preşedinte, liberalii vor vota împotrivă sau pentru Mircea Geoană.
Înlăturarea lui Geoană vine pe marginea zvonurilor că ar fi posibilă o suspendare a preşedintelui Băsescu, pe caz de boală. Se speculează că preşedintele interimar, ar avea posibilitatea să investească un nou guvern. Este, desigur, o aberaţie. Cert este că la câteva luni de la obţinerea unui nou mandat, Traian Băsescu a reuşit performanţa de a aduna o majoritate parlamentară. Este adevărat că până acum nu a avut ocazia să demonstreze că este şi funcţională. Geoană ar fi un impediment. Este vorba de o acţiune politică de mare impact, dar şi despre o lovitură de imagine. Opoziţia este împinsă departe de zona în care se iau deciziile majore. Ceea ce înseamnă că îşi asumă toată responsabilitatea politică, care presupune o mai rapidă erodare. În această perioadă tulbure apar germenii votului negativ. E de presupus că în 2012 votul negativ va fi suveran. Din acest punct de vedere, debarcarea lui Mircea Geoană se poate transforma într-un avantaj pentru PSD.

O lovitură dată opoziţiei

Ilie Sălceanu — Tue, 02 Mar 2010 15:27:19 +0000

În circumstanţele în care constatăm că doi dintre liderii noştri politici sunt sănătoşi tun, disputele politice s-au mutat în Parlament. Într-adevăr, Traian Băsescu şi Ion Iliescu sunt apţi amândoi pentru viaţa politică. Şeful statului departe de a fi copleşit de bolile grele semnalate de canalele mediatice, a pornit spre Kazahstan. Discuţiile cu pricina s-au concentrat pe starea grea de sănătate a preşedintelui şi pe incapacitatea acestuia de a-şi mai gestiona prerogativele prezidenţiale. „Panica” a fost provocată de un recent consult medical al preşedintelui, decis de CSAT, căruia şeful statului i s-a conformat.
Celălalt lider, Ion Iliescu e departe la cei 80 de ani, tocmai împliniţi, să fie un om politic la capătul puterilor. Preşedintele de onoare al PSD, chiar dacă nu mai îndeplineşte sarcini executive în partid, se dovedeşte neaşteptat de vital şi longeviv. Între 60 şi 80 de ani, acesta, prin activitatea sa, a marcat cei mai importanţi ani de după revoluţia din 1989.
Mai puţin atenţi la zvonurile tendenţioase privind sănătatea şefului statului, ieri deputaţii celor patru mari partide parlamentare s-au încrâncenat să dea piept, să-şi măsoare puterile în jurul modificării Statutului funcţionarilor publici. Tema aceasta, după cum s-a văzut, a devenit una dintre cele mai importante. Fiecare dintre combatanţi a înţeles că se pune în joc soarta membrilor de partid, a cadrelor politice şi a simpatizanţilor din teritoriu. E indiscutabil faptul că prin aceştia se poate pierde sau se poate câştiga influenţa unor partide în marea masă a electoratului, pentru că cei ce au atingere cu votanţii sunt mai degrabă liderii din teritoriu decât liderii centrali.
Disputele parlamentare au fost generate în primul rând de neîncrederea dintre grupările politice. O depolitizare acum, după alegeri, când 4000 de democrat-liberali ocupă funcţii importante în instituţiile din teritoriu, a avut darul să ducă tensiunile luptei la paroxism. Fiecare dintre cele două partide din opoziţie probabil că ar fi fost de acord cu o depolitizare, dacă în acest moment, al disputelor, membri partidelor lor ar fi ocupat cele mai `nsemnate posturi din teritoriu. O transformare a funcţionarului public peste noapte, dintr-unul politic în unul apolitic, şi legarea de glie a celui politic devenit pe neaşteptate, de la o zi la alta, apolitic, a fost sâmburele dihoniei din Parlament.
Pe lângă cele de mai sus, faptul că de acum şefii instituţiilor deconcertate vor fi numiţi numai pe criterii profesionale şi nu politice, încurcă în cel mai înalt grad partidele acum aflate în opoziţie. Prin modificările la Statutul funcţionarilor publici, PSD şi PNL sunt lipsite de un instrument politic important. Nu numai că nu vor putea uza în campania electorală de funcţionarii publici afiliaţi la partidelor lor, dar nu-şi vor mai putea instala, ca recompensă, susţinătorii lor în funtea instituţiilor deconcertate.
În sfârşit, s-a mai demonstrat un fapt la aceste dispute parlamentare. Guvernanţii dispun într-adevăr de o majoritate parlamentară, mult râvnită în etapele anterioare. Altfel, puterea nu ar fi reuşit să dea o lovitură atât de devastatoare opoziţiei.