Cutremurator! De cinci ani, o femeie traieste sub cerul liber, chiar langa Palatul de Justitie, sfidand gerul, umezeala si boala

Scris de Iudita Hindli, 11 decembrie 2011 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Moto: “O, nu insultati niciodata o femeie care cade! Cine stie ce povara poarta sufletul ei> cine stie cate zile a rabdat de foame… Pentru ca o bucata din tarana sa redevina o perla stralucitoare, este nevoie de o raza de soare, o raza de speranta, o raza de dragoste…” Victor Hugo

O vad aproape zilnic. Traieste sub ocrotitoarea prietenie a cerului de cel putin cinci ani. Vara doarme pe malul Sasarului, unde isi pune la uscat hainele pe o conducta, iar iarna, ghemuita, cu coatele pe genunchi, pe pervazul unui magazin. Infrunta cu stoicism umezeala toamnei si vifornitele naprasnice ale iernii, uneori fara ciorapi, de se mira lumea cum mai rezista. Se mira. Si doar atat. Pentru ca este mult mai usor sa-ti intorci cu dispret fata de la cel decazut, decat sa-i intinzi o mana ca sa-l mangai sau sa-l ajuti, dupa cum e mult mai usor sa-l osandesti cu asprime in numele moralei, decat sa te pui in locul lui, sa analizezi in profunzime, cu dragoste si compatimire cauzele decaderii lui. Apoi sa-l plangi ca om, chiar atunci cand el s-ar arata in multe privinte vinovat de caderea lui.

“Eu nu mananc bunatati de astea”

Femeia, trecuta de cincizeci de ani, nu cerseste niciodata, nu sta cu mana intinsa, nu se vara in sufletul oamenilor, nu implora mila nimanui. Imediat dupa ce s-a aciuat la parterul blocului in care locuiesc, tin minte, chiar a doua zi de Pasti, i-am intins o punga cu mancare. Spre stupefactia mea, a refuzat-o, dupa ce a cercetat continutul, spunandu-mi ca “eu nu mananc bunatati de astea”.

Pe moment, reactia femeii mi s-a parut ciudata, bizara, dar dupa cateva zile am inteles-o. Pentru ca si un caine, sau cu atat mai mult el, simte spiritul in care faci un gest. Arunca-i un os si el il va lua, timid, plecand indata cu coada intre picioare. Dar ia cheama cainele la tine, mangaie-l pe cap, apoi da-i osul si vei vedea cum il va lua, dand bucuros din coada, ca semn de apreciere si multumire. Ca si multi altii, ma pricep si eu la teorie, nu-i asa? Ei, ce bine a zis ateul Voltaire< “Lumea e plina de ticalosi care se cred ingeri”.

Din ochii ei razbate multa suferinta

Timpul a trecut si, probabil neavand incotro, femeia si-a revizuit atitudinea. Acum, daca ii oferi o punga cu mancare, n-o refuza, dar nici nu-ti multumeste. Te priveste doar cu recunostinta si atunci vezi cum razbate, din adancimea ochilor ei negri, suferinta, multa suferinta. De la atata frig indurat, o dor picioarele ingrozitor. Sunt umflate, de parc-ar fi niste trunchiuri de copaci. Practic, sunt coapte si pline de puroi. Ranile supureaza. O doare capul, o dor si bratele, ca si cum ar fi tarat greutati imense dupa ea. O doare si spinarea, usor incovoiata, ca sub apasarea unei uriase poveri. O dor ochii de nesomn, iar in pleoapele pline de nisip a strans  toata durerea de pe lume. Totul este durere in trupul ei greoi, ciolanos, cu pielea aspra, batatorita, ca si genunchii unei camile. Si, cu toate acestea, nu s-a imbolnavit niciodata, cu exceptia trecatoarelor raceli de sezon. Este, fara nicio indoiala, o minune dumnezeiasca faptul ca rezista de atatia ani tuturor intemperiilor.

Alungata de fiica asistenta medicala

Cand scriu aceste randuri, aproape de zece seara, in mintea mea se deruleaza, ca un film, intalnirea socanta, ca toate intalnirile din ultima vreme, pe care am avut-o acum o ora si jumatate, chiar in “dormitorul” ei de pe marginea pervazului. Ploaia rece, marunta si patrunzatoare, ma face sa trag gluga fasului pe cap. Nu stiu cum am reusit sa construiesc o punte de legatura catre inima ei, ca imediat mi-a spus, cu o voce neasteptat de blanda, ca o cheama Maria si ca s-a nascut in anul 1955 in Bixad, judetul Satu Mare. Cand am intrebat-o cati ani are de fapt, n-a stiut sa-mi spuna. Atunci mi-am dat seama ca ceva nu este in regula cu ea. La scurt timp a devenit confuza. Vorbea total aiurea, despre lucruri care n-aveau nicio legatura cu intrebarile mele. Statea asa, incovoiata usor asupra genunchilor, se opri din povestit, glasul i se franse brusc si, dintr-o data, ofta prelung, apoi zambi larg, de parca s-ar fi descatusat de toate spaimele trecutului sau. Cu mare greutate, dupa o ora de “discutii”, am reusit, cat de cat, sa-mi formez o vaga idee despre ea< este divortata, a locuit in cartierul Sasar, a lucrat mai multi ani la o alimentara de pe fosta strada Karl Marx, are o fiica angajata la Spitalul Judetean ca asistent medical si tocmai ea a alungat-o din casa. Asta-i toata povestea ei. Simpla si trista, ca orice drama omeneasca. Pana la proba contrarie o cred. Ca n-am ce face.

Ar merge la biserica, dar… “cam pute pe langa mine”

Cu toate ca era confuza, asa cum va spuneam, Maria a spus si niste lucruri care m-au uimit< ”Dumnezeu ne cunoaste pe toti foarte bine si  fiecare dintre noi va fi judecat dupa faptele sale”. La biserica de peste drum ar merge, dar ii este rusine, ca n-a mai facut baie de cativa ani ”si cam pute pe langa mine”.

Mi-a mai povestit, cu zambetul pe buze, lucru absolut tulburator, cum intr-o noapte a visat atat de frumos, acolo, in “patutul” ei, ca s-a dezechilibrat si a cazut pe ciment si si-a julit barbia. Ma uit mai bine la fata ei si vad ca avea intr-adevar un semn, de fapt o scoarta, chiar in apropiere de gropita din barbie. Cu uimire, mai constat un lucru< Maria avea o fata atat de senina incat de-a dreptul   m-am infiorat. Sa stai de atatia ani in strada, sa rabzi atata frig, atata umilinta si sa n-ai nicio urma de resemnare este chiar un lucru extraordinar.

“Toti fura din guvern”

Apoi Maria ma uimeste atunci cand imi spune ca ”o sa mai dureze mult si bine criza asta, ca toti fura din guvern”. Rad in hohote. Rade si ea. Doi domni ne arunca de sub umbrele priviri dispretuitoare. Mie nici ca-mi pasa. Mariei cu atat mai putin. Observ la un moment dat ca ghetele sale sunt pline de apa, iar piciorul stang este pe jumatate scos din ghetuta. Stiu ca n-are ciorapi. Ma cuprinde o mistuitoare durere sufleteasca si parca mi se face si mai frig. Fug repede acasa si-i aduc ceva de mancare si niste ciorapi. Cand sosesc, imi spune ca nu era rau daca ii aduceam si niste ziare. ”Ce sa faci cu ele?”, o intreb cu naivitate. ”Imi captusesc ghetele cu ele! Nici nu stiti cata caldura imi tin!”.

Un fior de crispare trece ca un gand fugar prin toata fiinta mea. Am privit-o secunde lungi, nesfarsite, si pe loc m-am hotarat sa devin soapta ei de durere. Si oare cum sa fac, acum, in ceasul al doisprezecelea, sa fie auzita acolo unde trebuie? Cu acest gand am pornit spre casa, mai trist ca oricand…

Aceasta femeie trebuie ajutata, pentru a-i curma suferintele

A doua zi, dimineata, Maria ma astepta in acelasi loc, pe acelasi pervaz ce tine loc de dormitor, inconjurata de o multime de porumbei. Unul dintre ei s-a apropiat atat de tare de biata femeie ca nu m-am putut abtine sa nu-l fotografiez. Maria s-a prefacut ca nu vede aparatul si atunci am inteles ca ma accepta in preajma ei. Mi-a dat voie chiar sa o pozez, lucru care ma face si mai responsabil. Pentru ca aceasta femeie trebuie ajutata, pentru a-i curma suferintele. In ce fel? De cine? Urmeaza sa vedem…

A, da, am uitat sa va spun ca, acum cativa ani, i-am adus in atentie acest caz vechiului primar si, bineinteles, ca n-a facut absolut nimic. Dar eu l-am inteles. Era un caz mult prea complicat. Pana venea ”ziaristul” de serviciu sa scrie despre acest gest, pana venea sa filmeze televiziunea care trebuie, risca sa n-o mai gaseasca pe biata femeie la ”domiciliu”. Si cum domnul primar, ma rog, fostul, era intr-o continua campanie electorala, ce rost ar fi avut un asemenea gest fara ca presa sa fie prezenta? Acum, dupa ce am aflat ca noul primar, ”care pune suflet”, evident, tot in fata camerelor de filmat, nu citeste presa, ma indoiesc ca va face ceva pentru aceasta biata femeie. Sau poate cine stie?

*****

Domnule primar, daca in zilele urmatoare veti constata, asa, ca din intamplare, ca nu aveti bani romanesti la dumneavoastra, parcati-va jeepul luxos in fata bancilor de peste drum de Palatul de Justitie si mergeti la unul dintre bancomate. Veti vedea, cu siguranta, chiar in stanga, pe pervazul unei vitrine, cum se leagana o mogaldeata, cu ghete ude, captusite cu ziare, infasurata in mai multe haine, legate la brau cu o sfoara. Sa stiti ca ea este Maria, femeia despre care am scris in aceasta sfanta duminica. Sa nu va faceti probleme, puteti s-o priviti ca pe o aratare, ca n-o sa zambeasca meschin si umil, cu privire spasita, pentru a va cere bani… Si daca, totusi, Dumnezeu va va da gandul cel bun si o s-o ajutati, o sa ma faceti pe mine mai putin vinovat. Si pentru aceasta va multumesc, urandu-va de pe acum sa aveti Sarbatori Fericite alaturi de cei dragi!

Ioan Chertitie