O tanara violonista a coborat de pe marile scene ale lumii pentru a intra in Schitul de maici de la Petru Voda (II)

Scris de Iudita Hindli, 20 noiembrie 2011 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Am ascultat-o pe maicuta cu sufletul la gura. Tremurul gandurilor ma poarta in urma, pana-n vremea anilor cand si eu aveam aceleasi framantari. “Intr-o atare stare sufleteasca si cautare ma aflam cand am venit intr-o vizita in Romania”, continua ea, cu aceeasi voce calda, patrunzatoare.

“Am simtit ca Dumnezeu mi-a intins o mana de ajutor”

“V-am spus, locuiam la New York de mai bine de zece ani, dar mai mult eram plecata in turnee prin toata lumea. Eram o artista si duceam o viata de artista… Asa… Nimeresc la o petrecere. La un moment dat, incepe sa se vorbeasca despre Dumnezeu. Crezand ca fac un act de justete, am inceput sa le explic, cu entuziasm, relativismul einsteinian aplicat social in Statele Unite< toti sunt egali si fiecare are libertatea sa creada in Dumnezeul sau. Toata lumea m-a privit mirata, apoi am auzit o voce tunatoare din capatul mesei< «Dumnezeu este unul singur. Sfanta Treime este Dumnezeul nostru!». Am ramas stupefiata. Nu eram obisnuita cu astfel de reactii. N-am mai intalnit o asemenea fervoare la nicio religie si le-am cercetat, va rog sa ma credeti, pe toate. Am incercat sa ma adap de oriunde, numai sa gasesc Adevarul. Si tot nu l-am gasit. Dupa ce s-au mai potolit spiritele, le-am spus celor prezenti< «Ia dati-mi si mie niste carti de-ale voastre, sa vad despre ce este vorba…». Au dezbatut ei cam ce mi-ar prinde bine la inceput, avand in vedere faptul ca eram o persoana care despica firul in 16, apoi, chiar a doua zi, mi-au dat «Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul». Am citit prima rugaciune, cea de luni, si am plans pana dimineata. Am citit-o pe cea de-a doua, de marti, si am plans pana dimineata. Si tot asa, pana la rugaciunea de duminica. Aceste «plansuri» au avut darul de a-mi misca sufletul impietrit in pacat si de a ma indemna spre pocainta. Au fost atat de ziditoare, incat       mi-am inchis ochiul rece, de gheata, al mintii si am deschis privirea calda a inimii pentru mesajul Sfantului Efrem Sirul<  «Aceste plansuri sa-ti dea putere/  Sa-i faci pe altii, citind, sa spere/ Deschide-le ochii    sa-L vada/ Deschide-le si inima sa creada/ Atunci vei afla Mantuirea, Credinta, Speranta, Iubirea/». Aveam sa le aflu pe toate putin mai tarziu… Dar sa revenim… Acum eram din nou intr-o situatie delicata. Nu stiam cum sa procedez in continuare. Nu stiam nimic despre biserica, pentru ca nu traisem in ea, dar atunci am avut pentru intaia oara in viata sentimentul ca sunt acasa. Atunci am simtit ca Dumnezeu, in marea Lui milostenie, mi-a intins o mana de ajutor…”.

“N-aveam nicio incredere in preotime”

O priveam pe maicuta tacut si ingandurat, dar si tulburat de cuvintele ei sincere, profunde. Ii simteam caldura din sufletul ei nobil, generos, care ar putea topi orice inima de gheata din lumea noastra rece, distanta si fara de inteles in care traim.

“Venind intr-o alta vizita in Romania, continua ea, barbatul care mi-a dat Cartea de rugaciuni mi-a spus pe un ton oarecum autoritar< «Vii chiar acum cu mine la un batran sporit, cu viata cuvioasa, la un parinte duhovnicesc». Asa cum bine stiti, mass-media ii prezinta pe toti preotii ca pe niste farisei. Dar farisei sunt, de fapt, numai cativa dintre ei. Despre pacatele preotilor, se spune in Pateric, ca daca vezi un bubos la o fantana si iti este sete, inseamna ca nu bei apa de acolo? Cam asa suntem si noi. Judecand pacatele personale nu ne mai gandim ca religia, credinta, este o problema de legatura intre mine si Dumnezeu. Nu este intre mine si societate. Nu este intre mine si clasa politica. Este legatura intre vremelnicia pe care o constientizez si vesnicia pe care o simt in mine, dar nu stiu s-o potentez sau, mai exact, n-o las sa ma nasca. N-aveam nicio incredere in preotime, mai ales dupa ce am citit in New-York Times despre cazul Tanacu. Atat de virulent a fost atacul incat eu      l-am crezut, parandu-mi-se ceva odios. Multi din generatia mea, din pacate, sunt virusati cu problema asta. Se intampla lucrul acesta pentru ca preotii care spun «Sa nu mai pacatuiesti!», fara a se apleca, plini de dragoste, asupra durerii tale, chiar aceia te alunga de la ei… De 70 de ori cate 7 ne-a spus Hristos sa iertam! De asta avem nevoie! De iertare si intelegere! Nu de predicatori morali! Preotii nostri trebuie sa fie foarte atenti la modul in care Hristos S-a coborat la nivelul oamenilor. Pe oameni trebuie sa-i luam intotdeauna de acolo de unde se afla, sa nu asteptam sa ajunga ei la noi, ca n-o sa reuseasca… In aceste conditii, eram circumspecta, asa ca i-am spus prietenului meu ca nu merg nicaieri, sa ma lase in pace. Acesta nu s-a lasat impresionat de atitudinea mea si m-a luat pur si simplu pe sus, spunandu-mi< «Chiar acum vii cu mine la parintele Justin Parvu! Ti-am mai spus-o!». Pana la urma n-am avut incotro si am venit, nestiind la ce sa ma astept, chiar daca am auzit numai lucruri frumoase despre Sfintia Sa si cu siguranta n-aveam nicio intentie monahiceasca. La momentul respectiv cantam la vioara pe marile scene ale lumii, bucurandu-ma de un imens succes. Asa cum va spuneam, vin la Petru Voda. Apar in fata parintelui cu o tinuta nu tocmai potrivita pentru o astfel de intalnire, dar mie nu-mi pasa, deoarece voiam sa scap cat mai repede de acolo. Cand m-a vazut, parintele s-a uitat la mine pe sub ochelari si zice< «Maica, ia vino incoace!». M-am uitat in dreapta, in stanga, in spate. Nu era nimeni. In mintea mea ma intrebam cu cine o fi vorbind. «Vino, maica, mai aproape!», insista el. Pai nu sunt maica, ii raspund eu tafnoasa. «Ei, lasa, o sa fii!», mi-a spus el cu blandete. Deodata, am simtit ca totul se invarte in jurul meu, ca intr-un dans nebunesc. Fraza aceasta m-a zguduit, m-a zdruncinat, m-a cutremurat. N-am fost in stare sa articulez niciun cuvant. Mi-am revazut dintr-o data sufletul, ranit de mustrari si sfios la orice atingere ca o mimoza bolnava. Lumina parintelui Justin a avut atata putere incat a patruns pana dincolo de duhurile pe care le purtam si carora le faceam voile. Mi-am dat seama ca in el salasluieste Duhul lui Dumnezeu, daca a putut sa dea la o parte toata zgura care imi acoperea ochii sufletului si sa-mi strige< «Hai, hai la viata!». Pentru mine acest lucru a reprezentat o minune si am interpretat-o ca pe un act de mare milostenie din partea parintelui… Stateam in fata Sfintiei Sale smerita si cu sufletul ravasit, pregatindu-ma sa ies din chilie. Cu o profunda intelegere, parintele ma intreaba cu o voce blanda< «Iar te duci sa suferi? Cat vrei sa mai suferi?». Aveam sa inteleg mai tarziu cuvintele lui. Se referea la a nu fi in biserica, a fi in moarte spirituala, a nu fi cu Dumnezeu. Intalnirea aceasta a fost hotaratoare in luarea deciziei de a-L urma pe Hristos. Acela a fost ceasul de taina care m-a ajutat sa prind nota standard a lui Dumnezeu, acordandu-mi strunele sufletului dupa muzica Lui divina. Si de atunci respect cu sfintenie ora aceea…”.

Lucrul care lipseste cel mai mult pe pamant este lumina

Maicuta zambeste, dezvelindu-si siragul de dinti albi si marunti. Ma invaluie  intr-o privire blanda, luminata de bunatate si intelegere, apoi imi spune cu o voce neasteptat de sobra< “Vedeti dumneavoastra, lucrul care lipseste cel mai mult pe pamant este lumina. In aceste conditii ce rost are sa vorbim despre Poruncile lui Dumnezeu, atata timp cat cei carora le sunt predicate traiesc in intuneric? Omul are un gol launtric in forma de Dumnezeu si numai Dumnezeu il poate umple… Ei, asta e… Ar mai fi multe de povestit, dar stiu ca aveti intalnire cu parintele. Inainte de a pleca, vreau sa va povestesc o intamplare care mi-a ramas adanc intiparita in minte. Acum cativa ani, cand Sfintia Sa nu era atat de bolnav, ma aflam impreuna cu mai multe maici chiar in fata chiliei lui. Vorbeam despre lucruri superficiale, banale, efemere. Un fel de talmes-balmes de discutii, cum ar veni. La un moment dat, o maicuta il intreaba pe parinte ce parere are despre unul dintre lucrurile acelea lipsite de importanta pe care le discutasem. Parintele se ridica incet de pe pat, parca-l vad si acum, se indreapta spre noi cu pasi rari, ne priveste cu duiosie, face o pauza, apoi zice cu o voce usor tremuratoare< «Mi-aduc aminte cum suna teasta prietenului meu ucis in batai la Aiud, cand il tarau pe scari gardienii de picioare, cu capul in jos…». In clipa aceea am amutit toate maicutele. Apoi s-a asternut  peste noi o tacere lunga, grea si adanc mustratoare…”.

Ioan Chertitie

  1. TIBI a spus: 22 noiembrie 2011, ora 20:50

    Cita bucrie si mingiiere-mi aduce citirea unor astfel de marturisiri !
    Nu ma mai simt singur si ma rog la Domnul Iisus Hristos,sa ne dea la totzi mila si mintuirea Lui, sa-i multzumim si sa-l marim in vesnicii!