Apelul ziariştilor către clasa politică

Scris de Vasile Gherman, 27 mai 2020 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Suntem într-un an crucial, cu semnificaţii profunde pentru destinul nostru istoric: se împlinesc 100 de ani de când a avut loc consacrarea juridică internaţională a României, prin Tratatul de la Trianon de la 4 iunie 1920. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România îşi exprimă bucuria de a semnala faptul că statul român încă există pe hartă, în ciuda presiunilor şi asediilor politice exercitate continuu asupra lui, în toată această perioadă de 100 de ani. Ne întristează în acelaşi timp comportamentul abulic al clasei politice actuale care, în ultimii 30 de ani, nu a făcut decât compromisuri incalificabile cu forţe politice şi economice interne şi externe, negociind vânzarea cu toptanul şi paralâcul a tot ce a însemnat şi înseamnă „Grădina Maicii Domnului”. Iar tolerarea în  mediul politic a hibridului UDMR – entitate constituită ca ONG şi funcţională ca partid politic – reprezintă cea mai respingătoare promiscuitate a clasei noastre politice. A ÎNTREGII CLASE POLITICE! Aşa s-a ajuns la situaţia ruşinoasă în care, chiar înainte de centenarul Trianonului, un proiect secesionist a trecut tacit de Camera Deputaţilor, încurajând separarea de România a unui teritoriu străvechi românesc: proiectul privind autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc.

Faptele sunt consumate. Scandalul de extracţie stradală, care a cuprins şi legislativul, şi executivul României, capătă valoarea unui autodenunţ caricatural al propriilor incapacităţi de înţelegere a problemei naţionale. Problemă al cărei arhetip îl reprezintă Marea Unire de la 1918, cu pandantul ei internaţional – Tratatul de la Trianon.

Cu îndreptăţirea pe care ne-o dă, prin atitudinea publică, implicarea noastră în problemele care frământă societatea şi naţiunea, noi, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, deplângem modul îndoielnic prin care decidenţii noştri au gestionat pregătirea acestui eveniment de mare importanţă pentru existenţa noastră în Europa şi în lume: 4 iunie, Tratatul de la Trianon.

Şi pentru că acest tratat e atât de contestat de ţara „vecină şi prietenă” Ungaria, al cărei guvern a investit 300 de milioane de euro în aşa-zisul proiect „Trianon 100” (de fapt, „Anti-Trianon 100”) e bine să reiterăm câteva argumente istorice de drept internaţional, începând cu Declaraţia de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

În deplină rezonanţă cu valul revoluţionar şi aspiraţiile democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, poporul român autohton din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, etc. şi-a exercitat, în 1918, un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept ale popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta. Votul în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara-mamă… este pentru toate veacurile decisă!”.

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă şi fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş, etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrată şi astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fost monarhia dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu un an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Regatul României, ca stat suveran, nu a făcut decât să aprobe, prin organul său constituţional, ca şi în cazul „Basarabiei” şi Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat, sub aspect juridic, şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene: ungurii (parţial), saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii, etc. (în totalitate). Acestea au fost consultate şi au subscris, prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar, juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat, ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată doar să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Am menţionat toate acestea pentru a le aminti, sau reaminti, acelora dintre români care mai cochetează cu autonomia Transilvaniei, că aceasta nu e o problemă asupra căreia să se poată decide la nivel parlamentar, guvernamental sau prezidenţial, întrucât Marea Unire a fost decisă, de facto şi de jure, în mod plebiscitar. Deci e o chestiune clară de referendum. Chiar dacă, în prezent, organizarea unui referendum pe această temă presupune asumarea unei responsabilităţi personale uriaşe din partea participanţilor, responsabilitate pe care foarte mulţi nu o au şi nu o pot înţelege. Căci, vorba lui Nae Ionescu, „opinia publică n-are memorie”. Memoria colectivă se întreţine prin şcoală, iar în şcoală exact materiile identitar-formative au fost minimizate. Asta în ceea ce ne priveşte pe noi, românii. Nu şi în ceea ce priveşte UDMR-ul, care acţionează masiv şi agresiv pentru exacerbarea unei identităţi configurate mincinos (vezi manualul „Istoria Secuilor”, editată şi tipărită, în limba maghiară, pe banii publici ai contribuabililor români).

Aşadar, mesajul Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, adresat preponderent clasei politice, în acest an crucial pentru destinul României în lume, este următorul:

Resetaţi-vă! Nu aveţi nici competenţa, nici legitimitatea de a decide graniţele exterioare şi interioare ale României. Nu aveţi nici măcar dreptul de a le pune în discuţie. România nu e o tarabă cu obiecte de patrimoniu. România e un sanctuar păzit de osemintele celor care au murit pentru ca ea să existe. Voi, cei care decideţi pentru noi, n-aţi sacrificat nimic pentru această ţară. Nimic! N-aţi pierdut, cum au pierdut sute de mii de români înaintea voastră, niciun copil frate sau părinte. Aveţi, în schimb, mâinile pătate de sângele martirilor români al căror model îl ignoraţi. Învăţaţi de la Viktor Orban şi UDMR, dacă de la istoria pe care n-o cunoaşteţi nu puteţi învăţa! Ei ai investit într-o utopie 300 de milioane de euro, iar voi n-aţi investit nimic într-o realitate istorică. Există o listă uriaşă a investiţiilor anti-Trianon pe care aceştia le fac de trei ani încoace, pentru materializarea unei ficţiuni, listă care corespunde, simetric, lucrurilor pe care voi NU LE-AŢI FĂCUT!

În speranţa că veţi deveni mai responsabili sau că vă veţi înţelege mai bine menirea, vă reamintim, în acest context, cuvintele lui Mihai Eminescu dintr-un articol publicat în 1870, în ziarul „Federaţiunea” de la Pesta, cuvinte cărora voi, clasa politică de azi, le conferiţi o dureroasă actualitate: „Oricine a şovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificenţă, trebue înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuesc oameni ai faptei pe cari să nu-i orbească nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile mari, care în genere se pun pe inimi mici! Şi, apoi, cu oameni probi şi de caracter, nu se încapi transacţiuni încurcate. Ei vor cere pentru naţiunea lor cât li va ordona naţiunea ca să ceară […]. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceia ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră, noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aborigenitatea noastră şi spiritul secolului: cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”

Doru Dinu Glăvan