Ţintele anului 2018: desemnarea candidaţilor prezidenţiali

Scris de Dumitru Păcuraru, 27 decembrie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

S-ar părea că singurul politician care-şi termină anul în forţă este Călin Popescu Tăriceanu. Preşedintele Senatului a ales să fie purtătorul de cuvânt al celor care nu se lasă intimidaţi de avertismentele ambasadelor străine îngrijorate de modificiările aduse legilor Justiţiei. Deplângând faptul că s-a ajuns ca ambasadele să se informeze de pe facebook, liderul ALDE îl atacă frontal şi pe preşedintele Iohannis. Îi reproşează acestuia că nu răspunde atacurilor externe la adresa României, „în fibra lui cea mai adâncă fiind comunist”.

Acelaşi Tăriceanu aprostrofează atitudinea USR din parlament catalogând cel mai tânăr partid ca fiind unul lipsit de experienţă, cu o „precară pregătire politică”.

Mai rar sau aproape deloc nu este atacat PNL. Tăriceanu priveşte cu un ochi spre liberali. Punând cap la cap direcţiile de atac, precum şi zonele protejate, am putea observa că se pun bazele unui program. La ce să-i folosească un program unui politician situat la vârful coaliţiei de guvernare? Ideile sunt simple şi vin în întâmpinarea unor sentimente tot mai pronunţate în rândul unei părţi a populaţiei. Acestea ar fi: nemulţumirea faţă de amestecul tot mai des în treburile interne ale ţării, tratamentul aplicat firmelor româneşti în raport cu firmele străine, lipsa de reacţie a preşedintelui Iohannis la diferitele problemele de interes naţional.

Este prea mult dacă am sugera că liderul ALDE îşi pregăteşte candidatura la preşedinţie? Fie şi atitudinea faţă de Klaus Iohannis îndreptăţeşte o astfel de aserţiune. PSD, pe cât de mare partid este, pe atât de nehotărât este în privinţa unui candidat la preşedinţie. Liviu Dragnea are tinicheaua condamnării. Şi nu pare să aibă anvergura necesară preluării celei mai înalte funcţii în stat. Ar mai exista Gabriela Firea, dar  nu există o unanimitate în PSD privind candidatura ei. Pe de altă parte, în turul doi se crează ad-hoc o alianţă anti-PSD care face imposibilă victoria unui candidat de stânga la preşedinţie.

Nu doar teoretic, dar şi practic Călin Popescu Tăriceanu poate fi o soluţie. Întorcându-ne însă în istoria recentă constatăm că orgoliul PSD este prea mare pentru a renunţa la un candidat propriu. Episodul Crin Antonescu este definitoriu pentru atitudinea pe care o afişează PSD în preajma alegerilor prezidenţiale. I se umflă orgoliul şi îşi încearcă norocul spunându-şi că de data aceasta poate reuşi. Năstase, Geoană, Ponta sunt trei mari învinşi. Cel de-al patrulea, care prin poziţia lui este Dragnea, probabil îşi spune că va rupe blestemul. Dacă se decide să caute o soluţie de compromis, fără îndoială persoana cea mai calificată în acest moment este Tăriceanu.

Eventuala lui candidatură depinde de mai mulţi factori. În primul rând de reuşita sau eşecul legilor justiţiei. În al doilea rând de implementarea unor măsuri de dreapta în programul guvernului de stânga. În al treilea rând de modul în care se va relansa Klaus Iohannis în campania prezidenţială pentru al doilea mandat.

Situaţia opoziţiei nu este una de invidiat. În acest moment se bazează doar pe două elemente: protestele din stradă şi un candidat prezidenţial sigur, cu posibilităţi reale de a-şi reînoi mandatul. Lipsa unui program, ca o alternativă la actuala guvernare, face din opoziţie doar un element decorativ. În elaborarea programului său electoral, început deja, preşedintele Iohannis va fi nevoit să cuprindă şi elementele  concrete ale unui program de guvernare mai bun decât al PSD. Altfel poate câştiga un al doilea mandat, dar tot degeaba. După  cinci ani de opoziţie, la care se adaugă încă vreo 7 ani tot de opoziţie ai lui Băsescu, la ce mai pot folosi încă cinci ani de opoziţie prezidenţială faţă de guvern?