Tentaţia comparaţiilor

Scris de Dumitru Păcuraru, 22 iunie 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Prin natura lor, comparaţiile sunt hazardate. Nu poţi compara mere cu pere, aşa cum nu poţi judeca două partide care în mod declarativ se revendică de la ideologii şi doctrine diferite. Acelaşi om transmutat de la un partid la altul îşi modifică modul de gândire şi acţiune.

Puse faţă în faţă, PSD şi USR au extrem de puţine puncte comune. Prin extensie, alegătorii lor ar trebui să fie la fel de diferiţi. În schimb între PSD şi PNL se pot depista asemănări, unele mergând până la similitudini.

Exact acest lucru a făcut posibilă construcţia politică numită USL. Nu după multă vreme au ieşit la iveală diferenţele şi construcţia s-a prăbuşit.

Dacă între PSD şi PNL s-a putut ţese pânza unei alianţe, datorită punctelor comune, urmând acelaşi raţionament, dacă între USR şi PSD nu se poate depista nicio convergenţă rezultă că între PNL şi USR nu pot exista puncte comune. Îi apropie doar conjunctura politică, existenţa unui adversar comun.

Presupunând că respectivul adversar, evident PSD, se face tot mai mic, devine tot mai clar că, în timp, între PNL şi USR vor exista relaţii de adversitate.

Dar se poate micşora PSD în aşa măsură încât principalele formaţiuni politice să fie PNL şi USR, în formula deja consacrată la europarlamentare, Alianţa 2020 USR-PLUS?

Desigur, este hazardat să compari un partid cu un imperiu. În prima lui fază, FSN, PDSR păstrând proporţiile, era un fel de URSS. După dezastrul de la europarlamentare, PSD corespunde cu momentul dezmembrării URSS, dar cu specificaţia că Rusia a rămas în continuare una dintre marile puteri.

Ar trebui se ne cerem scuze pentru enormitatea unei astfel de comparaţii, însă prin rapiditatea cu care PSD reintră pe un făgaş normal, refăcându-şi unitatea, paralela PSD-URSS nu pare deloc deplasată. Social-democraţii s-au repliat şi par hotărâţi să-şi reocupe locul în ierarhia partidelor. Aşa cum face şi Rusia, după dezmembrarea URSS.

Nu ştim de unde îşi extrage forţa un partid ca PSD. Dispariţia seniorului Corneliu Coposu a condus la disoluţia PN|CD. Dispariţia lui Sergiu Cunescu a aruncat PSDR în braţele PDSR, din care, prin fuziune, s-a născut PSD. Fără Traian Băsescu PD, ajuns apoi PDL, s-a topit în masa PNL.

Cazul PSD este atipic. Dispare lider după lider, dar partidul rămâne. A fost întemniţat Adrian Năstase, partidul a supravieţuit. A fost mazilit Mircea Geoană, PSD a rămas intact. S-a retras Victor Ponta, cu gândul de a rupe partidul, PSD pare să rămână intact. Bătut rău, dar întreg.

Îi va fi dat doamnei Viorica Dăncilă să devină un Vladimir Putin al PSD? Contestată, mai precis desconsiderată, tratată cu dispreţ, Dăncilă a făcut câţiva paşi de strateg politic de anduranţă. Pare să-şi fi învins concurenţa prin bătălii de culise, netezindu-şi drumul spre şefia partidului. Tentaţia comparaţiilor persistă, dar cu cine să o compari? Cele câteva femei care au încercat să ajungă lideri ale unor partide s-au pierdut printre cutele istoriei. Ultimele doamne, tot blonde, Raluca Turcan şi Alina Gorghiu, nu au reuşit să-şi consolideze poziţiile în fruntea PNL. Am mai avea exemplul Elenei Udrea, dar a fost bătălie fără finalitate. Să fie Viorica Dăncilă excepţia care să întărească regula că politica este o lume a bărbaţilor?

Exact peste o săptămână va avea loc congresul PSD. Odată fixată în poziţia de lider al celui mai mare partid din România, Viorica Dăncilă va ridica PSD-ul la gloria de altădată?