Semnele crizei

Scris de Dumitru Păcuraru, 30 septembrie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Nu trebuie să fii meteorolog ca să-ţi dai seama că va ploua dacă sunt nori pe cer. Nu trebuie să fii economist ca să înţelegi că atunci când cresc dobânzile la împrumuturi nu-ţi poţi permite să-ţi cumperi un apartament în rate. În sfârşit, atunci când cresc preţurile de la o zi la alta, când se introduc impozite şi taxe despre care nici nu ştiai că există, se apropie o criză financiară. Iar specialiştii, incluzându-i aici şi pe guvernanţi, ştiu că după crizele financiare vin crizele economice.

Deşi se întâmplă toate acestea, guvernanţii ne asigură că România nu este în această situaţie. S-au tăiat banii de la investiţii, nu s-au atras bani din fondurile UE, se majorează dobânzile la credite, se măresc accizele, dar România nu este în criză. Cheltuielile bugetare cresc, se ajustează din mers noi metode de rotunjire a veniturilor de la stat, dar România înregistrează creştere economică. Deci nu este în criză. Lipsesc doar banii pentru investiţii. Şi nu se atrag tranşele de miliarde de euro din fondurile europene.

Din punct de vedere moral starea naţiunii este bună. Pentru că preşedintele trage într-o direcţie, iar guvernul în alta, populaţia are posibilitatea să se aşeze în ce tabără doreşte. Ambii lideri sunt la fel de hotărâţi să pornească războiul. Preşedintele ameninţă cu proteste de stradă, majoritatea parlamentară se gândeşte cum să modifice legile justiţiei.

Schisma dintre judecători şi procurori în CSM, organismul care asigură independenţa Justiţiei, s-a produs chiar în momentul în care proiectul de modificare a legilor justiţiei este pregătit să intre în dezbatere parlamentară. Ca şi în cazul partidelor, populaţiei i se oferă şansa de a susţine tabăra procurorilor sau tabăra judecătorilor. În rest, toată lumea doreşte o justiţie independentă. După cum se vede, aecastă independenţă se vede diferit. Procurorii o văd într-un anumit mod, judecătorii în altul. Partidele, incluzându-l aici şi pe preşedinte, la rândul lor văd în mod diferit independenţa Justiţiei. Un factor unificator nu se arată la orizont. Probabil se va apela la soluţia extremă: protestele de stradă. Care pe care.

Dacă nici acesta nu este un semn al crizei înseamnă că lucrurile pot degenera şi mai mult. Mai este loc pe viitor pentru confruntări şi mai dure.

După revoluţia anti-comunistă din 1989 s-au cerut mereu alegeri anticipate, dar nu s-a ajuns niciodată la întreruperea unui mandat. Parlamentarii nu-şi votează plecarea. Poate că de data aceasta, oarecum ca un preambul la Centenar, s-ar putea trage o linie de demarcaţie şi să se organizeze noi alegeri parlamentare. Acesta ar fi un argument suficient de puternic să se recunoască existenţa unei crize profunde a societăţii.

  Paradoxal este faptul că majoritatea parlamentară este la fel de puternică pe cât este de contestată. Opoziţia, din contră, pe cât de firavă este în parlament, pe atât de mult are susţinerea societăţii civile. Dar la confruntarea directă din stradă majoritatea este slabă, iar opoziţia este cea puternică. Principala armă a coaliţiei de guvernare PSD-ALDE este votul din parlament, pe când arma opoziţiei este demonstraţia stradală. Din păcate, din stradă nu poţi impune guvernului să facă mai multe investiţii care, rotind banii din taxe şi impozite, aduc bani la buget, nici nu-l poţi obliga să atragă fondurile europene. În schimb îl poţi obliga să adopte legile justiţiei în forma dorită de procurori sau de judecători. Nici aici lucrurile nu sunt clare, deşi se spune că judecătorii au avizat pozitiv pachetul de legi propuse de ministrul Toader, iar procurorii negativ.

Se poate pune şi întrebarea: care criză este mai gravă, cea economică sau cea morală? Mai grav este că ele se îmbină, împreunate ducându-ne spre prăpastie.

Parcă ni se face dor de „consensul” lui Ion Iliescu, consens pe care îl invoca tot mai intens pe măsură ce dezbina populaţia.