Să zicem că începe campania electorală

Scris de Dumitru Păcuraru, 04 noiembrie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Prezumtivul scandal legat de declaraţiile colonelului Paraschiv a fost foarte repede acoperit de declaraţiile preşedintelui Klaus Iohannis referitoare la preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu. Primul om în stat afirmă despre cel de-al doilea om în stat că este „puţin obsedat”. Cel de-al doilea om în stat îi răspunde primul om în stat că este şantajabil din cauza problemelor juridice de când era primar şi este beneficiarul „puterii paralele”.

Conflictul s-ar petrece, aşadar, între doi „penali” cu opinii diferite despre ce înseamnă „penal”. 

În ce constă „obsesia” preşedintelui Senatului? Domnul Tăriceanu are câteva idei fixe: se fac abuzuri de către DNA, o persoană nu este „penală” decât după o decizie judecătorească definitivă şi irevocabilă, că există o putere paralelă şi alte chestii de genul acesta cuprinse în termenul general de drepturile şi libertăţile persoanei.

Ce obsesii are preşedintele Iohannis? În primul rând i se reproşează că foloseşte termenul de „penal” la adresa unor persoane care nu sunt condamnate definitiv. Preşedinte le spune „penali” celor care li se deschide un dosar penal. În scrisoarea deschisă preşedintele Senatului îi aminteşte preşedintelui României că el însuşi este „penal” pentru că s-a folosit de funcţia de primar pentru a lua ilegal nişte spaţii la Sibiu.

Pe poziţii diferite se situează şi în ceea ce priveşte legile Justiţiei. Tăriceanu îl acuză pe Iohannis că ţine să să numească şefii procuraturii şi că el este beneficiarul direct al puterii paralele.

Indiferent de ce spune unul despre celălalt, este cert că nu pot cădea de acord dacă un obiect este alb sau negru. Între ei nu există cale de împăcare. Au depăşit şi limita unor relaţii instituţionale. Preşedintele ţării nu-l invită pe preşedintele senatului la nicio manifestare oficială. :i invers.

O relaţie de adversitate extremă există şi între preşedinte şi guvern. Este adevărat că la nivel personal încă nu s-au înregistrat atacuri directe. În schimb apare altă relaţie de adversitate extremă între preşedinte şi Liviu Dragnea, preşedintele Camerei Deputaţilor şi a principalului partid de guvernare. Acuzaţiile reciproce sunt aceleaşi. De fapt, arsenalul de luptă este acelaşi. Nu s-a schimbat nimic de pe vremea lui Traian Băsescu. Fostul preşedinte este fondatorul unui limbaj politic în uz. Personalitatea lui colerică şi-a pus amprenta pe epocă. El a introdus în politică şabloane, formule de atac la adversar, dar şi adevărate concepte. Dihotomia corupţie-anticorupţie desparte formaţiunile politice, plasează oamenii într-o tabără sau alta.

Din cauza acestor disensiuni verbale nu se pot adopta niciodată legi general valabile. Nu se poate reforma niciodată un sector până la capăt. Pe legi precum cea a salarizării, a pensiilor, a legilor educaţiei, a sănătăţii, nu se poate ajunge niciodată la un consens. Despre legile justiţiei nici nu poate fi vorba pentru că fiecare tabără vrea să-şi subordoneze justiţia, fiecare în felul său.

Conflictele nesfârşite, disensiunile pe orice mărunţiş, atacurile la persoană ţin de campaniile electorale. Niciun politician nu vorbeşte decât cu ochii la electoratul său. |ara nu există decât ca o entitate cu potenţial electoral. Omul, individul, este redus la votul său. Adevăratele probleme ale cetăţeanului au dispărut cu totul din atenţia politicienilor. Nu există decât o singură preocupare: distrugerea adversarului prin orice mijloace. Ce va fi în 2018? Anul Centenarului precede anul alegerilor prezidenţiale. Vai de România!