Responsabilitatea faţă de calitatea Educaţiei

Scris de Dumitru Păcuraru, 12 septembrie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Controversat ca întotdeauna, anul şcolar începe sub semnului provizoratului. Şcoli fără avize, clase fără manuale, lipsă de cadre didactice în mediul rural. Responsabilitatea este împărţită între primării şi Ministerul Educaţiei. De modul în care se prezintă clădirile în care funcţionează şcolile răspund autorităţile locale, iar despre calitatea învăţământului, Ministerul.

O problemă eternă o constituie manualele. Odată cu apariţia manualelor alternative a început o competiţie nu doar între autori, ci şi între edituri. Procesul educativ nu mai este unitar ca pe vremea fostului regim comunist. Se tinde spre un învăţământ modern, în care elevul să fie învăţat să înveţe, cum spunea ministrul Liviu Pop.

   De fapt, problemele educaţiei sunt cunoscute doar în interior, ca şi când ar fi o chestiune de nişă. O dezbatere cum este cea legată de justiţie este de neconceput. Despre o reformă se vorbeşte de peste 20 de ani, dar la ce nivel a ajuns nu se ştie. Fiecare ministru începe propria reformă, fără ca vreunul să-şi ducă la capăt mandatul de patru ani.

   Decât pe miniştri sau pe partide, periodizarea învăţământului mai degrabă ar trebui făcută pe preşedinţi. Ion Iliescu, după cum îi era obiceiul, nu se amesteca în probleme minore, preferând să tragă sfori ca politician. De profesie profesor, Emil Constantinescu a început o reformă sub ministrul Andrei Marga. Mai mult sau mai puţin contestată, reforma lui Marga a rămas singura viziune ceva mai coerentă. Unii spun că a distrus învăţământul.

  Traian Băsescu s-a făcut de baftă cu remarca „şcoala românească scoate tâmpiţi”. A încercat să o dreagă spunând că a vrut să spună că, din păcate, şcoala românească scoate tâmpiţi. Ca preşedinte a avut câteva intenţii de refomare, numind miniştri tineri cu idei reformatoare, Mircea Miclea şi Daniel Funeriu. Deseori Funeriu este considerat ca un inovator.

  După 1989 în fruntea ministerului Educaţiei s-au perindat vreo 12 miniştri. Nu toţi au avut capete luminate. Dar nu de la deţinătorii portofoliului de ministru se aşteaptă marea reformă a educaţiei. Dacă nu mă înşel, ca preşedinte Traian Băsescu a format o comisie specială sub conducerea fostului ministru Mircea Miclea. Rezultatele nu s-au făcut simţite în sens pozitiv. Brambureala, ca să folosim un termen legat de unul dintre miniştri, numită Bramburica, a continuat.

Actualul preşedinte este tot profesor. Dar unul care a părăsit demult şcoala pentru funcţiile administrative. Până acum Klaus Iohannis nu s-a remarcat prin preocupări speciale privind şcoala, procesul de învăţământ, situaţia şcolilor, a cadrelor didactice.

A realizat un Pact pentru Apărare reuşind să impună repartizarea unui procent de 2% pentru Apărare, însă nu a făcut demersuri pentru un pact pentru educaţie. Poate mai spre sfârşitul mandatului, când campania electorală se va înfierbânta.

La nivel local pentru educaţie se poate face un singur lucru: reparaţia şcolilor, eventual condiţii mai bune pentru cadrele didactice. Depinde în foarte mare măsură de modul în care se raportează fiecare primar la şcoală.

La nivel local calitatea învăţământului depinde şi de calitatea inspectorului general, de profesionalismul şi dăruirea directorilor de şcoli. Cum majoritatea sunt numiţi pe criterii politice până la urmă se ajunge tot la partide. Responsabilitatea finală este a formaţiunilor politice.