PSD, între reformare şi destructurare

Scris de Dumitru Păcuraru, 07 iulie 2020 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

În curând va avea loc congresul în care se va decide numele următorului preşedinte al PSD. Partidele, ca florile, copacii, buruienile, cresc, înfloresc, îmbătrânesc şi mor. Unele au viaţă mai lungă, care se pot întinde de la zeci de ani la sute de ani. Condiţia este să se adapteze din mers la realitatea mereu în schimbare.

În România un singur partid a reuşit să traverseze secolele. Desigur, cu pauza de aproape o jumătate de secol din cauza regimului totalitar instalat după cel de-al doilea război mondial, PNL este singurul partid istoric care, datorită adaptabilităţii sale, a reuşit să se menţină pe scena politică. 

PN|, cu toate că şi-a adăugat la numele care l-a conscrat un CD, nu s-a adaptat vremurilor şi a intrat în rândul partidelor care există doar cu numele, făcându-şi apariţia la fiecare patru ani, cu prilejul alegerilor.

Printre partidele care şi-au reluat activitatea după 1989 se numără şi Partidul Social din România. Pe scurt, PSD. Dar nu este PSD-ul reînviat de Sergiu Cunescu şi membru al CDR.

Nu este nici măcar PSD-ul cunoscut ca „partidul” lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană şi chiar Victor Ponta.

PSD-ul din anul pandemiei este partidul lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Marcel Ciolacu.

Ce identitate îi poate conferi trecutul unui astfel de partid? Una incertă. PSD are toţi foştii lideri în viaţă, dar în mod paradoxal, toţi sunt înafara partidului. Situaţia de la centru se repetă în linii generale şi în organizaţiile locale. Liderii PSD, fie că au fost baroni locali, fie că au fost persoane oneste, sunt traşi pe linie moartă.

Firul roşu care leagă diferitele perioade, începând din anii 1990 până în prezent, este eticheta de cel  ai corupt partid.  Prin urmare, nu este de mirare că toţi cei care au plecat din PSD, începând cu foştii preşedinţi, chiar dacă din motive personale, pun umărul la destructurarea acestui partid.

Adversarii, şi avem în vedere cam toate partidele de dreapta, şi-au făcut un scop din încercarea de a elimina de pe scena politică  aşa zisa „ciumă roşie”.

Printre adversarii cei mai duri se numără desigur Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu, dar şi Petre Roman, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, dar şi Teodor Meleşcanu. Unii, printre care o figură aparte face Crin Antonescu, iar la un moment dat şi Traian Băsescu, au crezut că pot contribui la reformarea partidului fondat de Ion Iliescu atrâgându-l într-o alianţă. S-au înşelat.

PSD-ul nu poate fi schimbat indiferent de cine este condus. Considerându-se intelectuali de stânga, câteva personalităţi s-au înscris în partid, cu dorinţa de a-l reforma din interior. Nu au reuşit.

Cu toată stradania adeversarilor politici, în ciuda aportului unor instituţii de forţă, nu s-a reuşit destructurarea celei mai conservatoare formaţiuni politice nu doar din România, ci şi din UE. A nu se uita că în urmă cu câţiva ani chiar şi conducerea socialiştilor europeni critica partidul condus de Liviu Dragnea.

Pe bună dreptate se pune întrebarea ce-i cu acest partid care rezistă pe scena politică indiferent ce face? Care este secretul supravieţuirii sale  indiferent la ce presiuuni este supus, în plan intern şi extern? Să fie vorba despre o reţetă secretă? Poate că, fără să ştie, PSD reprezintă comunismul, dar fără comunişti.

Un astfel de partid nu poate fi destructurat, dar ar putea măcar discuta despre nevoia de reformare a lui.