Prognoze optimiste, previziuni sceptice (Câteva consideraţii pe marginea revoltei de la Amaţi)

Scris de Dumitru Păcuraru, 02 iulie 2020 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Aparent, între prognoze şi previziuni nu sunt diferenţe fundamentale.

Prognozele sunt bazate pe date ştiinţifice, la care au acces specialiştii şi persoanele oficiale  îndrituite să le primească.

Previziunile pornesc tot de la date ştiinţifice, dar primează experienţele profesionale şi de viaţă ale celor care le emit. Pornind de la aceste succinte definiţii, ne întrebăm dacă politicienii când ies în public prezintă prognoze sau previziuni.

De pildă premierul Orban, având acces la date, prognozează o scădere a creşterii economice de 1,9%, în timp ce reprezentanţii opoziţiei previzionează o scădere a creşterii economice de peste 5%.

Comentatorii vieţii politice, mass media în general, au prin natura lor o atitudine sceptică. La rândul lor, cetăţenii sunt  în marea lor majoritate sceptici. Fiecare individ în parte are propriile lui instrumente cu care îşi colorează viitorul în culori mai închise, mai sumbre, sau mai deschise, mai luminoase.

Conform ultimelor date statistice, la o mie de persoane care trăiesc de la un salariu la altul, de la un ajutor social la altul, sunt doar două persoane care au rezerve pentru un trai de lux. De aici rezultă că doi dintr-o mie de locuitori sunt optimişti, iar 998 sunt sceptici, neîncrezători. Dacă un bugetar cu un  salariu bun este disponibilizat, el devine,  cel puţin până îşi găseşte o altă slujbă, unul dintre cei care trăiesc dintr-un ajutor de şomaj.

Intrate deja în lupta electorală, partidele se împart după criteriul putere/opoziţie. Aflat la guvernare, PNL prezintă partea bună, luminoasă a prezentului, dar mai ales a viitorului. PSD şi partidele de opoziţie, Pro România şi ALDE, văd totul în negru.

  Pornind practic de la aceleaşi date prezentate de Oficiul Naţional de Statistică, de BNR, de Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză, de alte instituţii, toate partidele ar trebui să ajungă la aceleaşi rezultate.

Nici într-o mie de ani puterea şi opoziţia, pornind de la aceleaşi date, nu vor ajunge la aceeaşi concluzie. 

Prin urmare, nu putem avea încredere nici în prognoza unora, nici în a celorlalţi. De fapt, nu putem avea încredere în judecata lor, în onestitatea lor.

Apropiindu-ne de data alegerilor locale, se poate uşor observa că primarii în exerciţiu sunt optimişti, prezintă în culori luminoase nu numai realizările  din ultimii patru ani, ci şi pe cele ce vor fi realizate în următorul mandat de patru ani.

Prin natura lucrurilor, contracandidaţii lor, desigur sceptici, încearcă să transmită neîncrederea la cât mai mulţi alegători.

„Prognoza” optimistă a primarilor în funcţie se ciocneşte cu „previziunea” sumbră a contracandidaţilor. Pe cine să creadă cetăţeanul, alegătorul? Cum se poate convinge că unul are dreptate şi celălalt nu are? Cel mai puternic argument este imaginea.

De exemplu, zilele trecute a avut loc un protest al cetăţenilor dintr-o mică localitate, Amaţi. Drumul plin de gropi se vede. El se constituie într-un argument concret că nu ştiu ce instituţie nu şi-a făcut datoria. 

Aici nu mai încap speculaţiile, scuzele sunt inutile. La nivel naţional este imposibil să transmiţi aceleaşi sentimente de frustrare, de nemulţumire, ca în cazul unor întâmplări locale. ~n schimb, aceste mici evenimente influenţează opiniile celor care fac previziuni, comentatori politici, editorialişti, comunicatori ai partidelor, influenceri etc.

„Prognoza” în cazul drumului de la Amaţi este că se va face. „Previziunea” este că nu se va face prea curând.

Iată şi un exemplu de impact naţional: data de 1 iulie, „prognozată” pentru prezentarea unor măsuri de relaxare, din cauza numărului de infectări în creştere s-a transformat în data la care guvernul s-a văzut obligat să „previzioneze” cele mai radicale măsuri de susţinere a economiei.

Datorită pandemiei, dihotomia prognoză/previziune este un fenomen de o violenţă comparabilă cu ciocnirea civilizaţiilor.