Orchestra UE

Scris de Dumitru Păcuraru, 18 ianuarie 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Să vezi şi să nu crezi: Guvernul României înfiinţează orchestra UE. Evident, nu Viorica Dăncilă va fi dirijorul, deşi România deţine preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Nici preşedintele Klaus Iohannis nu va avea ocazia să stea la pupitrul insolitei orchestre. Nu este o glumă, deşi pare.

Probabil doamna Viorica Dăncilă a fost inspirată de spectacolul de la Ateneul Român, cu ocazia preluării oficiale de către România a preşedinţiei Uniunii Europene.

Spectacolul de la Ateneu a fost ceva instructiv. După discursul lui Donald Tusck, plin de referinţe culturale, Klaus Iohannis a rostit şi el în discursul ocazionat de Ziua Culturii Naţionale aceleaşi nume: Mircea Eliade, Emil Cioran şi… Tristan Tzara.

Da, într-adevăr, politica românească are un pic de dadaism în ea. Uneori, chiar musteşte de prea mult dada, însă în gama unui nesfârşit şir de nu. 

Este un fapt ştiut că, în general, clasa politică nu are prea  multă cultură. Cultura, se pare, a devenit un produs local. Cartea tipărită la Braşov se vinde la Braşov, tipărită la Cluj are impact la Cluj, în vreme ce cartea tipărită la marile edituri găseşte din ce în ce mai greu drumul spre librăriile din provincie. Numărul librăriilor a scăzut, în timp ce nu sunt semnale clare că numărul cititorilor online ar fi crescut vertiginos. De aici şi termenul de analfabetism funcţional. Şi despre acest lucru vorbesc exact cei ce se fac vinovaţi de existenţa acestui soi de indivizi.

Dar să revenim la carte. Mai este cartea regina culturii, cireaşa de pe tort? Nu cumva artele plastice ocupă primul loc pe podiumul culturii? Dar nici artiştii plastici, în marea lor majoritate, nu au acces la galeriile şi sălile de expoziţie. Ca şi în cazul scriitorilor, al literaturii, nici artele plastice, pictorii, sculptorii, nu sunt cultivaţi de mass media decât incidental, printre spaţiile lăsate libere de politicieni. 

Teatrele şi filarmonicele au un statut aparte pentru că sunt finanţate de la bugetele locale, iar în câteva cazuri de bugetul de stat. Nu suficient, dar şi subfinanţarea este o formă de supravieţuire mai bună decât dispariţia.

S-ar putea spune că diferenţele dintre un scriitor, un artist plastic şi un actor şi un muzician vin din faptul că primii fac o muncă individuală, pe când actorii şi muzicienii nu pot crea decât în grup, în echipe.

Spiritul de echipă o va fi determinat pe doamna Dăncilă să propună înfiinţarea unei orchestre a Uniunii Europene.

Poate se va înfiinţa şi o trupă de teatru a UE. Dar fiind campanie electorală fac competitorii politici destul teatru. Ba şi circ.

Dacă regimul comunist a înţeles că poate folosi cultura ca mijloc de propagandă, după 1989 cultura a devenit o povară pentru fiecare guvern. Preşedintele, care în fond este cel mai îndreptăţit personaj să susţină cultura naţională, cultul istoriei, nu a fost şi nu este decât un politician ca oricare altul, numai că stă aşezat în vârful piramidei trofice.

Sigur că nicăieri în lume scriitorul, artistul plastic, actorul independent, muzicianul nu este finanţat de stat. Nu sunt finanţate editurile, galeriile de artă, dar sunt create pârghiile prin care arta, literatura se pot autosusţine.

Nu este cazul României. Din fericire administraţiile locale suplinesc lipsurile instituţiilor centrale. Pe ici, pe colo, în funcţie de cultura fiecărui primar, a preşedintelui de consiliu judeţean, apar mici insule culturale.

Ca întotdeauna, cultura renaşte de jos în sus.