Nimeni nu are dreptate

Scris de Dumitru Păcuraru, 09 ianuarie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

După cum se prezintă acum scena politică s-ar părea că în România nu se poate face politică fără amestecul  unor instituţii cărora prin lege li se interzice să facă politică. Într-adevăr, de ani buni, cele două vedete ale instituţiilor de stat, SRI şi DNA, se află în centrul atenţiei publice.

Ridicată la rang de politică de stat, lupta anti-corupţie este de neconceput fără aportul celor două instituţii. Ambele instituţii, deşi nou înfiinţate, se trag din instituţii de tristă amintire, fosta procuratură comunistă şi securitatea comunistă.

Piloni de bază a dictaturii comuniste, cele două instituţii au trecut prin momente dificile, legate de imagine, după căderea regimului comunist. Procuratura s-a reabilitat destul de repede.

Serviciul Român de Informaţii a avut nevoie de timp mai îndelungat pentru a se reabilita, ca moştenitoare a fostei Securităţi,  în ochii opiniei publice. Asupra Securităţii plana nu numai suspiciunea că a avut un rol malefic în uciderea tinerilor în decembrie 1989, ci şi în derularea evenimentelor următoare.

Confruntările interetnice de la Târgu Mureş, mineriadele din 1990 şi  1991, nu sunt străine de amestecul fostei Securităţi.

Timpul a trecut, rănile s-au cicatrizat. Procurorii şi securiştii, la fel ca nomenclaturiştii comunişti, din instrumente ale unui regim totalitar, s-au transformat în susţinători ai statului de drept.

Sintagma nu este nouă, deşi pare inventată în timpul mandatelor lui Traian Băsescu.

Cităm dintr-o scrisoare a unui mare artist: “ Era în 1896. Naţiunea maghiară sărbătorea  un mileniu de existenţă a statului de drept. În zorii zilei de 6 mai trenul personal gonea de la Budapesta la Satu Mare. O companie de tineri se înghesiuiau pe băncile înguste…”.  Cel care invoca “statul de drept” se numea  Simon Hollosy şi îi scria unui înalt funcţionar din ministerul Culturii,  Elek K. Lippich. 

Vrem doar să spunem că apelul la “statul de drept” nu este o noutate propagandistică. În numele acestui concept s-au produs şi se  pot produce cele mai groaznice abuzuri. Doamne fereşte să ne aflăm într-o astfel de situaţie. Dar  – din păcate, există un “dar” – de unde până unde lupta anti-corupţie este apanajul unei singure tabere?

De ce, în situaţia de faţă, s-ar dat crezare unei tabere în detrimentul alteia? De ce să aibă dreptate Klaus Iohannis şi PNL, şi nu Liviu Dragnea şi PSD? În fond, ce apără cele două tabere? Cine sunt în spatele partidelor care se confruntă fără întrerupere, atât în campaniile electorale, cât şi între alegeri?

Am ajuns din nou într-o zonă crepusculară, cu spioni, cu trădători, cu ofiţeri acoperiţi infiltraţi peste tot. Vorbim din nou despre acţiuni de distrugere a presei, pentru că ea este “câinele de pază al democraţiei”. Şi, din păcate, nu putem afirma că nu este adevărat. Cine ar fi crezut că România va ajunge în 2017,  din nou oaia neagră din raporturilor internaţionale despre încălcarea drepturilor  şi libertăţilor cetăţeneşti,  a drepturilor omului? Nimeni.

Dar dacă nu este vorba depre instituţii, ci despre indivizi care au acaparat o putere personală în interiorul acestor instituţii? Fostul preşedinte Băsescu, după ce a înroşit urechile naţiunii vorbind despre “statul de drept” vorbeşte acum despre un “stat mafiot”. Cum s-a produs transformarea?

Nu este uşor să scrii despre lucruri pe care nu le înţelegi pentru că nu ai decât frânturi de adevăr, amestecate cu zvonuri, cu încercări de manipulare şi nu în ultimul rând, cu multă ignoranţă. Un lucru este cert. După doi ani de mandat, din care un an a avut propriul guvern,  preşedintele Iohannis nu a reuşit să pună piatra de temelie a  “României lucrului bine făcut”. Ceea ce se întâmplă acum pe scena politică nu face cinste nici unei tabere.