Nevoia de performanţă

Scris de Dumitru Păcuraru, 13 iunie 2018 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Modul în care a fost primită Simona Halep la sosirea în ţară arată că există o acută nevoie de performanţă. Că pe stadion s-au făcut auzite şi huiduieli este un lucru nesemnificativ în sine, dar care arată că nu toată lumea este pregătită să treacă peste idiosincrasiile politice.

Să ne imaginăm că un om care face şi politică ar reuşi o performanţă de aceeaşi anvergură ca a Simonei Halep. Cum ar fi primit în ţară? Greu de spus. Societatea este atât de radicalizată încât nu mai poate vedea nimic bun în tabăra adversă.

Dacă, prin absurd, preşedintele Iohannis ar primi premiul Nobel pentru fizică, nu ar reuşi să întrunească o apreciere unanimă. La sosirea în ţară mai degrabă s-ar auzi huiduielile decât uralele.
Dacă un scriitor de puşcărie, să zicem Dan Voiculescu, ar primi un mare premiu literar, pentru simetrie să presupunem că premiul Nobel, jumătate din ţară s-ar ridica împotriva juriului de la Stockholm.

Imposibil de imaginat este acordarea premiului Nobel pentru Pace unui român, trăitor în ţara lui. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre un premiu Nobel pentru scandal. Lista nominalizărilor ar fi foarte lungă. Printre primii candidaţi ar putea fi nominalizaţi foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

Ei sunt cei care, în perioade diferite, au dat tonul. Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai duri politicieni, omul care nu s-a dat în lături de la nimic pentru a se menţine la putere. Nu a reuşit să înţeleagă în anii decisivi pentru România rostul democraţiei. Ca şi Traian Băsescu, s-a bazat pe forţe oculte, s-a folosit de serviciile secrete pentru a-şi exclude adversarii politici.

Aşa cum despre Ion Iliescu s-a spus că a fost adevăratul moştenitor al regimului comunist, despre Traian Băsescu se poate spune că a perfecţionat metodele lui Ion Iliescu.
Datorită prerogativelor prezidenţiale – subordonarea serviciilor secrete, numirea procurorilor şefi – fiecare preşedinte are o putere aparte, o putere nevăzută.

Dacă Klaus Iohannis s-a învăţat cu ea, fostul preşedinte Emil Constantinescu se vedea obligat să recunoască la sfârşitul mandatului că a fost învins de Securitate.

La rândul lui, Traian Băsescu declara că odată cu plecarea lui de la Cotroceni statul pe care l-a vrut „stat de drept” s-a transformat într-un stat mafiot.
Acestea sunt performanţele cu care sunt obişnuiţi cetăţenii români, în fond anti-perfomanţe. Din cauza lor o performanţă adevărată emoţionează o ţară întreagă. Cum s-ar putea face joncţiunea între performanţe şi contraperformanţe? Există un loc în care se întâlnesc aşteptările, speranţele tuturor?

Nu se poate cădea de acord asupra niciunui concept. Prosperitatea este văzută diferit. Dezvoltarea economică la fel. Despre justiţie nici nu mai vorbim. Lucruri foarte simple nu pot fi aduse la acelaşi numitor. Ceea ce pentru unii înseamnă justiţie corectă pentru alţii înseamnă abuz.

„România lucrului bine făcut”, promisiune făcută de un neamţ, adică de cineva recunoscut pentru seriozitate pentru că aparţine unui neam care a reuşit să se impună în lume pentru calităţile sale, a rămas o vorbă goală. Păstrând proporţiile, de la Klaus Iohannis se aşteptau performanţe comparabile celei obţinute de Simona Halep.

De la Emil Constantinescu, de la Traian Băsescu, de asemenea se aşteptau lucruri măreţe, performanţe în plan democratic. Nu a fost să fie. Dar nevoia de performanţă, de orice natură, este în continuare foarte prezentă în rândul cetăţenilor români.