Neputinţa şi farmecul USR

Scris de Dumitru Păcuraru, 30 octombrie 2017 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

USR demonstrează, din păcate, că nu se pot naşte altfel de partide de cum sunt cele deja existente şi atât de hulite. Clasa politică rămâne clasă politică în sens peiorativ şi dacă ar fi formată din copii de grădiniţă.

Nu doar în România se manifestă partide care clamează corectitudinea, dar care în realitate sunt nişte organizaţii închise cu interese specifice, proprii. Partidele sunt organizaţii care urmăresc să conducă, şi prin urmare sunt formate din persoane ahtiate de putere.

Binele public este o vorbă în vânt, programele lor electorale fiind nişte simple enumeraţii de idei făcute să placă şi să cucerească publicul. În rest, aşa cum a spus chiar fondatorul său, USR nu se deosebeşte absolut cu nimic de PSD şi PNL. Comparaţia cu cele două partide este acuzatoare în sine. Dan Nicuşor a recunoscut eşecul partidului care părea să aducă o noutate absolută în politica românească.

Eşecul USR este relativ. Cu o pondere însemnă în parlament, considerat de PNL o formaţiune anti-PSD, deci un posibil colaborator, USR se înscrie în rândul formaţiunilor care pot juca un rol major  pe scena politică.

Fără îndoială, la alegerile prezidenţiale din 2019 preşedintele Iohannis va avea un sprijin important în USR. Orice s-ar spune, este formaţiunea parlamentară cea mai apropiată de societatea civilă. Se consideră o expresie a străzii. Faptul că este format din tineri îi dă o greutate specifică, o anume siguranţă că poate mobiliza un electorat care de regulă nu se prezintă la vot. USR adună electoratul anti-PSD şi în parte anti-PNL. În asta constă valoarea lui electorală.

Ca partid electoral, la congresul de la sfârşitul săptămânii nu a rezultat că ar fi înregistrat rezultate palpabile. Nu a iniţiat niciun proiect de lege care să spargă tiparele. S-a înpotmolit la  primul hop teoretic, legea care definea familia.

Cu sau fără dezamăgirile pe care le-a generat, USR merge mai departe. Ca orice partid, apelează la slogane, la stereotipii:  îşi propune să guverneze după alegerile din 2020. Pare o glumă. Dar Călin Popescu Tăriceanu, prin ricoşeu, dă o explicaţie. Există forţe, zice preşedintele Senatului, care şi-au propus să scoată din viaţa publică oamenii cu experienţă politică. În acest fel ţara se pune pe tavă unor interese oculte. Distrugerea partidelor, prin eliminarea liderilor, face parte dintr-un plan mai vast în care încep să creadă tot mai mulţi. Fenomenul este experimentat în România, însă se observă în multe puncte de pe mapamond. Experimentul reuşeşte acolo unde găseşte oameni fără exeperienţă, dispuşi să se lase covârşiţi de concepte sforăitoare. La noi, o întregă pleiadă de politicieni şi-au făcut un program şi s-au impus în faţa opiniei publice  în numele luptei anti-corupţie. Alte partide, cum este PSD, pentru a contrabalansa pierderea, mizează pe ceva mai simplu, pe cumpărarea electoratului cu măsuri sociale nesustenabile economic.

USR nu are un program electoral distinct. Nu are nici ideologie. Rămâne în continuare un partid anti-sistem fără direcţie clară, dar indisolubil legat de preşedintele Klaus Iohannis. Nu are lideri marcanţi şi pentru că nu au avut timp, nu se numără printre partidele cu oameni corupţi. Nu are însă nici soluţii pentru societate în ansamblul ei, nici pentru o anumită categorie socio-profesională. În schimb poate fi un refugiu pentru persoanele care cred că se poate ivi de undeva un partid imaculat. Partidele anti-sistem au farmecul lor şi întotdeauna va exista un electorat fascinat de ce pot reprezenta ele ca şi contrapondere la partidele grele, îmbătrânite în rele.