Moment bun pentru orice alianţă politică

Scris de Dumitru Păcuraru, 13 august 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

După ce a stat cuminte în spatele PSD, fără luări de poziţie tranşante indiferent de măsurile luate de guvern, ALDE simte nevoia să arate că are un cuvânt greu de spus în coaliţie. Pentru prima oară după trei ani şi jumătate nu este de acord cu rectificarea bugetară. A şi reuşit să o amâne şi să oblige PSD să vină la negocieri.

Nu se negociază doar bani alocaţi sau tăiaţi de la anumite ministere şi instituţii.

Tăriceanu, după o înţelegere cu Ponta, pune problema unei „rectificări” a guvernului, cerând redistribuirea ministerelor: patru la ALDE, patru la Pro România, restul până 19 la PSD. Este aproape o paritate, având în vedere că fiecare dintre cele două partide vor avea şi câte un vicepremier.

Prins la mijloc, logic este ca PSD să accepte aceste condiţii. În acelaşi timp, dacă ALDE este un partid hotărât logica şi onoarea politică îi impune lui Tăriceanu să iasă de la guvernare dacă PSD nu acceptă condiţiile.

ALDE, în orice situaţie, are şi de pierdut şi de câştigat. Dacă rămâne alături de PSD va suporta în solidar cu social democraţii erodarea. Electoral deja a plătit o primă poliţă la euroalegeri, nereuşind să treacă pragul electoral. Dacă pleacă, teoretic o refacere a unui partid în opoziţie este posibilă, dar în cazul ALDE se va face o excepţie pentru că nu are un proiect, o ţintă numai a lui care să-l diferenţieze de alte formaţiuni. Tăriceanu s-a mulat după opiniile lui Dragnea, s-a fixat numai pe „statul paralel” şi odată ce subiectul s-a dezumflat ALDE a rămas cu buzele umflate. Nu mai are direcţie de atac.

Suplineşte lipsa un „proiect ALDE” personalizând candidatura la preşedinţie. Ca partid mic ce a devenit după euroalegeri, ALDE nu vede diferenţa dintre un partid mare şi unul mic cerând imperativ ca PSD să-l accepte pe Tăriceanu candidat comun.

Mai nou Tăriceanu l-a atras şi pe Victor Ponta de partea lui. Profitând de cota mică în sondaje a premierului Dăncilă, cele două formaţiuni cer desemnarea unui prezidenţiabil comun, dar altul decât Viorica Dăncilă şi în niciun caz din rândul PSD, care nu are în acest moment nicio mare personalitate capabilă să intre în turul doi.

Despre o victorie a unui candidat PSD în faţa lui Klaus Iohannis nici nu poate fi vorba. Călin Popescu Tăriceanu afirmă de multă vreme că el este singurul în stare să-l bată pe Iohannis. Se bazează, evident, pe verva lui, pe experienţa lui, pe pregătirea lui intelectuală superioară actualului preşedinte. A apărut însă un nou posibil prezidenţiabil care poate intra în finală cu candidatul PNL. Sondajele îl arată pe candidatul USR-PLUS ca un foarte posibil calificat în finala alegerilor pentru preşedinţie.

Scoaterea din joc a PSD în primul tur pune serios problema trecerii partidului în rândul partidelor mijlocii. USR-PLUS a demonstrat la euroalegeri că este a treia forţă politică, iar acum tinde în mod îndreptăţit spre locul doi.

Cu scopul de a deveni „a treia forţă” Tăriceanu şi Ponta pun bazele unei alianţe ALDE-Pro România.
După socoteala lor, cele două partide au de câştigat în ambele situaţii: dacă intră la guvernare obţin împreună opt ministere şi doi vicepremieri, iar dacă nu intră, având un prezidenţiabil comun speră să se claseze cel puţin pe locul trei. Deci înainte de PSD.

Odată stabilită o ierarhie, cele două partide pot negocia dur la viitoarele alegeri locale, apoi la cele parlamentare. Dar înainte de asta, cu un PSD înfrânt ruşinos la prezidenţiale, pot negocia o nouă formulă de guvernare pretinzând chiar funcţia de prim-ministru. Echitabil ar fi ca Victor Ponta să fie desemnat premier din moment ce Tăriceanu a fost candidatul prezidenţial susţinut de Pro România.

Este un moment bun pentru a pune de o alianţă politică, de orice alianţă politică, indiferent de partidele care recurg la o astfel de strategie pre-electorală. Nu vorbim aici de o alianţă între PNL şi USR-PLUS, care ar câştiga net în faţa tuturor partidelor.