La alţii e şi mai rău

Scris de Dumitru Păcuraru, 11 iunie 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Evenimentele din Republica Moldova ne dau o imagine a distanţei pe care a parcurs-o România în 30 de ani. Comparaţia este zdrobitoare pentru ţara care şi-a câştigat independenţa în 1991. O scurtă perioadă cele două ţări au avut un curs aproape similar, cu multe mişcări civice, cu proteste violente. Apropierea geografică faţă de Rusia i-a fost fatală. În ciuda eforturilor unei părţi a populaţiei de apropiere de Europa, de valorile europene, Republica Moldova rămâne în sfera de influenţă a Rusiei.

Nu fără a opune o rezistenţă politică şi civică remarcabilă.

Ajutorul din partea României nu a fost neglijabil, însă inconstant. În funcţie de conjunctura politică din ţară, preşedinţii României au afişat atitudini diferite. Preşedintelui Ion Iliescu i se reproşează că nu a declarat unirea când se putea. Considerat filorus a ratat momentul. Preocupat de o apropiere reală de Europa, Emil Constantinescu s-a concentrat pe includerea României în structurile euro-atlantice, ignorând Republica Moldova.

Acordând cetăţenie română unui număr mare de moldoveni Traian Băsescu a fost interesat mai mult de voturile lor decât de un sprijin real. Oricum, era deja prea târziu. Rusia a redevenit o putere mondială, şansele Moldovei de integrare în UE devenind tot mai mici, iar intrarea în NATO fiind practic zero.

Suspendarea preşedintelui Dodon de către Curtea Constituţională, demiterea guvernului Maia Sandu, dizolvarea Parlamentului şi alegeri legislative anticipate, arată un haos total. |ara are două guverne, dar niciunul funcţional şi recunoscut  unanim ca legitim. Vladimir Plahotniuc,  unul dintre marii oligarhi, cel mai bogat om de afaceri din Republică, pare să fie în centrul evenimentelor.

Au început manifestările de stradă. UE recunoaşte guvernul Sandu, iar NATO priveşte cu îngrijorare situaţia. România s-a limitat să facă un apel la calm. Ce ar putea face decât să urmărească evenimentele cu îngrijorare?

Departe de a putea fi comparată cu situaţia noastră, vedem că la alţii e şi mai rău decât la noi. Preşedintele Klaus Iohannis are de rezolvat o criză provocată în bună parte de el. Luate drept reper pentru legitimitatea guvernului, rezultatele de la europarlamentare au consfinţit o nouă ierarhie politică. PNL s-a clasat pe primul loc, iar USR-PLUS pe locul trei. Dacă ar fi fost vorba despre alegeri parlamentare, cele două partide erau chemate să formeze guvernul. Dar situaţia din actualul parlament este diferită, majoritatea fiind deţinută de PSD şi ALDE. Preşedintele cere schimbarea guvernului. Partidele de opoziţie vor forţa căderea guvernului printr-o moţiune de cenzură. Nimic anormal.

Este jocul politic obişnuit. Neobişnuiţi sunt politicienii de la butoanele puterii şi opoziţiei. Atât unora, cât şi altora li se poate reproşa că sunt mediocri. Dacă există o criză, aceasta este una a mediocrităţilor care au invadat partidele politice.

De cele mai multe ori aceştia sunt incapabili să rezolve crizele apărute în societate. Şi nu sunt puţine. Provocările se derulează cu viteză, mai cu seamă în perioadele electorale.

România este înconjurată din toate părţile de focare de criză. Ucraina şi Moldova încearcă să scape de sfera de influenţă a Rusiei. Marea Neagră devine un teatru de operaţii NATO-Rusia, iar investitorii care trebuiau să scoată miliarde din zăcămintele de gaze s-au retras din cauza redevenţelor prea mari pretinse de Liviu Dragnea şi Tăriceanu.

Aflăm şi că guvernul lui Viktor Orban nu recunoaşte Tratatul de la Trianon. Punând pe tavă toate acestea ne putem întreba dacă, într-adevăr, la noi e mai bine decât la alţii.