Există un război româno-român?

Scris de Dumitru Păcuraru, 22 noiembrie 2018 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Nu l-a declarat nimeni, dar toată lumea vorbeşte despre el.

Nu face victime, dar consecinţele sunt dezastruoase. Pentru a-i depista cauzele trebuie să faci o incursiune în trecut. Nu în trecutul foarte îndepărtat, ci în trecutul recent.

Totul a început în 1990. Poate chiar în timpul revoluţiei anti-comuniste din decembrie 1989.

Întrebările au rămas nu numai în dosarele procurorilor care au anchetat evenimentele, ci şi pe ziduri. „21/22/ cine-a tras în noi?” rămâne o ştampilă pe frontispiciul istoriei naţionale.

Politica se face manevrând mintea oamenilor. Meandrele trecutului sunt aduse în actualitate mereu, dar în timpul camoaniilor electorale este o adevărată invazie de fantome ale trecutului.

Practic, nu există teme ale prezentului decât ca o justificare a greşelilor din trecut. Ar trebui să avem autostrăzi, dar nu se construiesc acum pentru că nu s-au construit în trecut şi trebuie găsit un vinovat. Nu s-a refomat din temelii Educaţia şi Sănătatea, dar este nevoie de un vinovat concret. Acel vinovat este guvernul în funcţie. Cine altcineva ar putea fi?

Dacă se acceptă ideea de război româno-român, orice am face, la mijloc obligatoriu se află PSD. Acest război a fost declanşat în 1990. Ion Iliescu a pus bazele acestei politici bazată pe „ura de clasă”. Traian Băsescu a desăvărşit un stil de a face politică aducând un plus de rafinament faţă de Ion Iliescu. Actualul preşedinte nu are alte modele. Nici nu încearcă să găsească altele. Merge pe un teren deja bătătorit.

Metoda este simplă. Dacă vrei să moblizezi o armată trebuie întâi să găseşti inamici. Iliescu a tunat şi a fulgerat împotriva partidelor istorice. Băsescu a găsit în cine să tragă cu tunurile, începând de la „moguli”. A vânat corupţi, dar, mai mult, Băsescu a reuşit să ridice la nivelul de concept însăşi „corupţia”.

Lupta împotriva corupţiei a luat aspectul unui război religios. După plecarea lui Băsescu, procurorii, în concepţia susţinătorilor preşedintelui Iohannis,  sunt noii cruciaţi plecaţi să elibereze oraşul sfânt.

Există un război româno-român? În orice caz, dacă există, acesta nu este sfânt. Este mai mult o ciomăgeală. Violenţele din 10 august au venit ca o mană cerească pentru una dintre tabere. Şi ca un blestem pentru cealaltă.

Este şi unul dintre motivele pentru care  până şi socialiştii europeni au votat Rezoluţia împotriva României. Ţările democratice nu acceptă ciomăgelile în ţările mărginaşe. Am pierdut simpatia câştigată la revoluţia din decembrie 1989 după violenţele de la mineriade. Pierdem şi acum, după violenţele de la protestul din 10 august.

În preajma a două campanii electorale este absurd să te gândeşti că nu există un război româno-român. Cel mai greu este să afli care tabără reprezintă forţa binelui şi care a răului?

Dacă ambele tabere nu sunt decât nişte găşti? Ce face diferenţa dintre unii şi alţii? În primul rând doctrinele şi ideologiile. În al rând doilea programele. În al treilea rând oamenii. În al patrulea rând instituţiile. Care dintre partide, cele de stânga sau cele de dreapta, au capacitatea de a face, de a susţine, de a proteja instituţiile vitale pentru un stat de drept? Aici un rol decisiv o are Justiţia, oamenii din sistem.  De partea cui sunt? Susţin PSD sau PNL, ca să numim partidele reprezentative pentru orientările politice generale, de stânga sau de dreapta?

Acelaşi lucru este valabil pentru politicile generale faţă de Educaţie, Sănătate, Cultură etc.

Admiţând ideea unui război româno-român admitem că, deocamdată, nu s-a clarificat politic ideea de bine şi de rău.