Cuminţenia ALDE

Scris de Dumitru Păcuraru, 16 mai 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Dacă preşedintele Călin Popescu Tăriceanu este unul dintre cei mai vocali lideri politici ai momentului, ALDE este unul dintre cele mai discrete partide. Afiliat la guvernare încă din timpul premierului Ponta, rămas alături de PSD şi după plecarea acestuia, ALDE pare să-şi fi însuşit lecţia unui UDMR decis să nu-i creeze probleme principalului partid de guvernământ.

Nu are ambiţia de a-i face concurenţă partenerului mai mare, nu comentează măsurile cu care nu este de acord.

ALDE se concentrează asupra lui însuşi dintr-un soi de narcisism politic întâlnit doar la partidele elitiste. Tot mai rare în epoca modernă, astfel de organizaţii suferă de o autosuficienţă care le limitează creşterea, dar le conferă profunzime şi rafinament. Problema care se pune este dacă PSD merită un astfel de partener? Făcând un salt în trecut, cuminţeniei ALDE i se poate contrapune refuzul PNL din perioada guvernării CDR de a fi „vioara a doua”. Liberalii anilor ’90, printre care se număra şi Călin Popescu Tăriceanu, nu au acceptat o poziţie secundară, nerecunoscându-i PNŢCD-ului rolul de „principal partid de guvernare”, pe care ţărăniştii şi-l revendicau.

Dacă ALDE mai pretinde că este unul din urmaşii sau măcar aripa partidului istoric, cu siguranţă în această perioadă s-a împăcat cu rolul de „vioară a doua”. Mai mult, a devenit o „vioară tăcută”. Cu cât partidul în sine este mai tăcut, cu atât mai puternică se aude vocea liderului. Se înţelege că un partid care, în general, vorbeşte pe o singură voce, să se arunce în lupta pentru alegerea preşedintelui. Întreaga strategie a ALDE conducea spre desemnarea liderului său ca potenţial candidat prezidenţial. Principala preocupare a partidului condus de Călin Popescu Tăriceanu din ultimii doi ani şi jumătate pare să fi fost grija de a nu supăra partenerul de guvernare. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă după fiecare măsură economică discutabilă ALDE şi-ar fi spus punctul de vedere. Ar fi fost un dezastru.

ALDE a preferat să lupte pe un alt front, pe cel deschis pe aliniamentul DNA-SRI. Abuzurile procurorilor DNA, implicarea serviciilor secrete în politică, prin intermediul justiţiei, au fost temele predilecte ale politicianului Călin Popescu Tăriceanu atât în calitate de preşedinte al Senatului, cât şi în calitate de lider al unui partid aflat la guvernare.

Pe cât de generos, pe atât de actual, subiectul a cuprins întreaga societate, de la partide la societatea civilă, de la mass media la simplii cetăţeni. Domnul Tăriceanu s-a situat în mijlocul furtunii, cu atât mai mult cu cât el însuşi a fost o victimă, procesul său de ani de zile terminându-se cu achitare.

Se poate spune că ALDE s-a văzut obligat să-şi consume energia într-o luptă nefirească, cu un sistem odios, în loc să se preocupe exclusiv de guvernare. ALDE are circumstanţe atenuante: dacă se opunea măsurilor populiste ale PSD risca să provoace căderea guvernului. Iar căderea guvernului conducea la reluarea abuzurilor binomului SRI-DNA. În aceeaşi situaţie se afla şi se află UDMR, ca susţinător al majorităţii parlamentare.

Devierea de la normalitate, pe scurt „statul paralel” a dus la pervertirea tuturor partidelor politice. Dintr-un partid care prin natura lui era un apărător al drepturilor şi libertăţilor individului PNL s-a transformat în apărătorul unui sistem coercitiv, nedemocratic. La rândul lui preşedintele Iohannis a fost împins spre o zonă care nu-i era specifică, a apărării unor structuri pseudo-statale, dar având nevoie de un adversar, se dezlănţuie asupra PSD.

Călin Popescu Tăriceanu a sesizat oportunitatea şi, în deplină conformitate cu propriile principii liberale, îşi îndreaptă atacurile, tot exclusiv, spre preşedintele Iohannis, ignorând cu totul devierile PSD.