Cristian Ţopescu, vocea inconfundabilă

Scris de Dumitru Păcuraru, 17 mai 2018 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Cristian Ţopescu a reuşit să transforme marile victorii ale sportivilor români în mari victorii ale României, fiecare victorie devenind în acelaşi timp parcă o victorie a fiecărui român. A fost ajutat şi de o voce pe care, acum când nu mai este, o putem numi de aur, dar mai ales de vastele sale cunoştinţe.

A fost un om informat, cu o cultură solidă. Bănuim că se pregătea pentru fiecare meci ca un şcolar sânguincios, luând notiţe despre echipa adversă, despre fiecare jucător în parte. Aşa se face că la sfârşitul fiecărui meci de fotbal telespectatorul, în cazul unei înfrângerii, rămânea cu satisfacţia că a aflat foarte multe informaţii despre cei care au învins echipa României. Ştia ostoi gustul amar al unei înfrângerii, ceea ce era, şi este în continuare, un lucru rar.

Plasat în epocă, în epoca ceauşistă, Ţopescu putea fi considerat un disident, un om care a reuşit să facă o breşă luminoasă în cenuşiul de zi cu zi a comunismului. Tot atât de adevărat este că a avut şansa de a fi contemporan cu sportivi de excepţie, cu echipa de aur a fotbalului românesc, dar şi cu fenomenala Nadia Comăneci, fata care a întors pe dos calculatoarele din Occident, cu Paţaichin, cu Ilie Năstase şi Ţiriac.

   Marii sportivi au avut parte de un tot atât de mare şi talentat comentator. Carierele lor sunt inseparabile de comentariile lui Cristian Ţopescu. Ele formează un tot unitar, incluzându-se în ceea ce se poate numi fără reticenţă epoca de aur a sportului românesc.

   Şi pentru că sportul însuşi, în epoca de tristă amintire, a fost un refugiu deopotrivă pentru omul de rând şi pentru intelectuali, un Cristian Ţopescu până la urmă trebuia să fie eliminat. Regimul a intuit în Cristian Ţopescu un pericol, vocea lui trebuie închisă. Astfel în ultimii ani ai comunismului, el se înscrie în rândul marilor nemulţumiţi, în rândul disidenţilor tăcuţi.

   În ciuda anilor în care nu mai comenta, opinia publică nu l-a uitat. De la meci la meci, aşteptau ca echipa naţională să beneficieze de vocea lui Ţopescu. Dacă în timpul regimului comunist a fost interzis, după 1989, revenind pentru o perioadă, a decis el însuşi să nu mai comenteze fotbalul. Pentru că era de părere că sportul, în general, fotbalul în particular, a degenerat. A fost profund afectat de moartea unui fotbalist care a fost ucis pentru că a dat un autogol. Până la urmă, în mod simbolic, fiecare ne dăm un autogol. Trecând parcă prea devreme în altă lume, Cristian Ţopescu şi-a dat un ultim autogol. A simţit, intrând în politică, la o vârstă venerabilă, că locul lui nu este în lumea fără principii a politicii. Şi ca politician, ca parlamentar PNL, a fost acelaşi om onest, la locul lui, fără excese. S-a retras singur, probabil dezamăgit.

  Dacă există o nevoie de a urma un model, nu doar în sport, cu siguranţă numele lui Cristian Ţopescu trebuie obligatoriu înscris în pleiada personalităţilor de excepţie pe care le-a dat România.