Cade sau nu cade guvernul?

Scris de Dumitru Păcuraru, 18 iunie 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Că va rezista sau nu la moţiunea de cenzură sau nu, căderea guvernului PSD-ALDE rămâne o problemă deschisă până la alegerile prezidenţiale. Mediocritatea guvernului Dăncilă rămâne axul în jurul căruia se vor învârti dezbaterile electorale. După eliminarea lui Liviu Dragnea, preşedintele Iohannis rămâne descoperit.

Nu mai există duşmanul asupra căruia armata generalului să-şi îndrepte furia.
Păstrând proporţiile, este o situaţie similară cu cea din blocul sovietic după dispariţia lui Stalin. Sau ca românii după împuşcarea lui Ceauşescu. Nu i-a mai unit ura faţă de un simbol al răului.

Cazul Dragnea nu este însă închis. Perioada în care a condus cel mai mare partid politic din România, partid pe care l-a condus la o victorie zdrobitoare, dar lui însuşi îi era interzis să acceadă la funcţia de şef al guvernului, va rămâne în istorie ca temă de reflecţie. Măsurile luate în cei doi ani şi jumătate, de asemenea, vor fi întoarse pe toate feţele. Comentatorii se vor întreba: ce este mai important, să creşti salariile şi pensiile sau să aloci bani pentru investiţii? Este important să măreşti capacitatea aparatului de stat sau să reduci numărul bugetarilor până la limita de jos? Vor rămâne teme de dezbatere şi viziunea lui despre justiţie. Ce este mai important, să acorzi independenţă nelimitată procurorilor sau să dai prioritate drepturilor şi libertăţii individului în faţa sistemului?

Epoca Dragnea s-a dus. În ce măsură va păstra PSD ceva din moştenirea lui? Cade în sarcina viitorului lider să discearnă ce păstrează din întreaga zestre ideologică a foştilor lideri ai partidului. Partidul a moştenit ceva din năravurile lui Ion Iliescu, din strategiile lui Adrian Năstase şi – de ce nu? – din modul de conducere a lui Victor Ponta. Ca să rămâi atâta vreme cel mai mare partid politic din ţară presupune, dincolo de calităţile liderului, o profundă cunoaştere a psihologiei maselor.

Este un paradox cum un partid care în general a guvernat prost, a dus România într-o direcţie greşită, a reuşit să se menţină la putere o bună bucată de timp din cei 30 de ani de democraţie. Secretul s-ar putea să fie simplu: PSD este un partid de masă. Are structuri teritoriale consolidate, dar şi o capacitate de mobilizare deosebită, dublată de o retorică populistă mereu reînnoită, împrospătată cu noi şi noi promisiuni.

Partidul zice că are program, în timp ce alte partide nu fac decât să improvizeze cu ocazia fiecărei campanii electorale.

Indiferent de rezultatul moţiunii, PSD îşi va ţine congresul în 29 iunie. Dacă moţiunea cade, i se ridică un postament doamnei Dăncilă, succesul ei fiind asigurat aproape sută la sută. Dacă guvernul cade, PSD intră în adevărata criză. Până acum PSD nu a fost decât un animal rănit. A avut o cotaţie slabă la europarlamentare, dar numai dacă rezultatul este comparat cu procentele de la parlamentarele din 2016. A rămas fără lider, dar şi alte partide au fost decapitate în pragul alegerilor. De pildă PNL a rămas fără experimentatul Vasile Blaga, iar Ludovic Orban a fost scos din campania electorală pentru alegerea primarului general al Capitalei. Deci nu este o tragedie unicat dispariţia lui Liviu Dragnea din fruntea PSD. Şocant, sau să zicem emoţionant, a fost doar modul în care PSD şi-a pierdut preşedintele. Dar oare cu ocazia respectivă şi-a pierdut şi instinctele, năravurile şi nu în ultimul rând capacitatea de mobilizare? Este de datoria partidelor de opoziţie să reevalueze forţa electorală, viteza de reacţie a PSD la provocările unor adversari politici ce par mai degrabă dezbinaţi decât uniţi.