Arc peste timp, 1989-2019

Scris de Dumitru Păcuraru, 16 noiembrie 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Cu toate că s-ar putea să aibă consecinţe dintre cele mai importante, campania prezidenţială din toamna anului 2019 va rămâne în istorie ca una dintre cele mai urâte, mai dezlânate, mai neinteresante campanii electorale. Călare pe un rezultat glorios de 46,5%, obţinut în 2016, PSD îşi încheie parcursul guvernărilor succesive ca într-o veritabilă ţiganiadă.

Liviu Dragnea are meritul de a fi provocat căderea unui partid retrograd încă de la apariţia lui controversată pe scena politică în urma revoluţiei din decembrie 1989. Fondatorul lui, fost nomenclaturist comunist, i-a imprimat o ideologie  „criptocomunistă” infectă, atât de perfid, chiar la talpa ţării, încât a compromis întreaga istorie a ultimilor 30 de ani.

Ca să închidem cercul, dacă FSN nu se transforma în partid, dacă nu era un PDSR şi un Ion Iliescu, nu ar fi fost posibilă nici existenţa unui pseudo-politician ca Viorica Dăncilă.

Dacă nu ar fi fost confiscată  doar revoluţia din 1989, ci şi întreg aparatul administrativ, serviciile de informaţii, miliţia/poliţia, finanţele, comerţul exterior, industria, după patru ani de opoziţie în perioada 2000-2004, PSD nu ar fi  reuşit să devină partid-stat.

Dacă Adrian Năstase nu ar fi făcut din PSD un partid cu structuri puternice în întreaga ţară nu ar fi fost posibilă nici ascensiunea unui politician pe cât de tânăr pe atât de ambiţios ca Victor Ponta.

  Dacă Victor Ponta nu l-ar fi acceptat în jurul lui, şi nu l-ar fi format la şcoala lui politică pe Liviu Dragnea, nu ar fi ajuns în funcţia de şef al guvernului, şi al partidului, o caricatură de politician ca Viorica Dăncilă.

Desemnarea unui candidat prezidenţial fără nicio şansă este consecinţa firească a lanţului de inepţii care au însoţit istoria unui partid care a deturnat istoria firească a unei ţări ieşite din comunism, totuşi, întreagă şi doritoare de democraţie, libertate şi prosperitate.

Locul României era nu doar în grupul ţărilor de la Vişegrad – Polonia, Cehia şi Ungaria – ci în fruntea lor. Avea toate datele să le depăşească, să intre dacă nu înaintea lor în NATO şi UE, cel puţin odată cu ele.

România avea potenţial economic şi uman peste ţările din jur. Acel potenţial economic şi uman a fost confiscat de un partid criptocomunist, care, după 30 de ani a reuşit să sperie cancelariile europene, Departamentul de stat al SUA, ambasadele străine din România, instituţiile euro-atlantice. PSD, ajuns pe mâna lui Liviu Dragnea, a reuşit să fie izolat până şi în interiorul familiei politice în care reuşise să se infiltreze, ca urmare a fuziunii cu vechiul Partid Social Democrat din România, partid istoric refăcut de Sergiu Cunescu.  Datorită evoluţiei  sale PSD i-a speriat până şi pe liderii Partidului Socialist European. Socialiştii europeni au devenit criticii cei mai duri ai celui mai mare partid de stânga din România, PSD fiind la un pas de a fi exclus din PES. Doar încătuşarea lui Dragnea şi voturile pe care le putea obţine PSD la europarlamentare i-au oprit. Viorica Dăncilă este produsul acestui mod de a face politică, este paznicul de la capătul drumului. Nici nu se putea sfârşi altfel decât în umilinţă şi ruşine. Un partid ca PSD are o singură şansă de supravieţuire: să se reformeze din temelii, săşi şteargă din palmares numele fondatorului, acuzat la bătrâneţe de genocid, de crime împotriva umanităţii, şi să păşească pe drumul european cu oameni noi, cu altă mentalitate.

Dacă nu vor fi suficienţi patru ani de opoziţie să mai reziste încă alţi patru, apoi să revină, încununat de glorie, în fruntea ţării.  PSD trebuie săşi propună săştige alegerile prezidenţiale de peste cinci ani, nu  guvernarea în 2020.  A nu se uita că stânga nu a câştigat niciodată alegerile prezidenţiale. Le-a câştigat doar Ion Iliescu. Dovadă că, în întregul lui, poporul român are opţiuni de centru-dreapta, că atunci când este animat de o singură idee se uneşte împotriva partidului pe care-l consideră responsabil de toate nereuşitele ultimilor 30 de ani.

PSD trebuie să iasă din istoria proprie şi să reintre în istorie pe uşa din faţă.

  Este trist că, după 30 de ani, trebuie să facem recurs la istoria primilor ani, la FSN, PDSR, Ion Iliescu şi chiar la perioada când PSD era pe cale de a deveni partid-stat.

Acum pericolul cel mai mare care ne pândeşte este ca celălalt mare partid, când adversar, când partener, să nu se fi molipsit iremediabil de boala abuzului de putere, de boala aroganţei şi corupţiei, de populism şi demagogie, şi, mai ales, de boala ineficienţei.

  Ceea ce avem de făcut este să urmărim cu mare atenţie eventualele similitudini dintre cele două partide şi dacă PNL, ajuns la la guvernare, câştigător al alegerilor prezidenţiale, începe să semene până la confuzie cu PSD, să zicem că asta este soarta României şi să o luăm de la capăt.