Abuzul de secretomanie şi incompetenţa instituţiei purtătorului de cuvânt

Scris de Dumitru Păcuraru, 22 august 2019 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

La o lună de zile de când a apărut cazul crimelor de la Caracal se pot trage anumite concluzii legate de comunicare. Bâjbâiala instituţiilor este pusă pe seama modului prost în care s-a comunicat.

Dacă într-un asemenea caz, în care ţara întreagă aştepta cu groază şi emoţie să afle ce s-a întâmplat cu adevărat, în ce punct a ajuns ancheta, ce s-a mai găsit, s-a comunicat atât de deficitar, cum se comunică în cazurile mai puţin mediatizate?

Avem dreptul, opinia publică are dreptul să afle adevărul despre orice eveniment petrecut în această ţară, desigur în limitele legii. Avem un caz concret în care comunicarea a fost total deficitară.

De unde avem siguranţa că în alte dosare nu s-au petrecut lucrurile la fel? Dacă Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, Parchetul General, DNA, inspectoratele judeţene de poliţie, primăriile, consiliile judeţene şi Dumnezeu mai ştie ce instituţii, ministere, agenţii comunică la fel ca în cazul de la Caracal nu cumva înseamnă că trăim într-o lume în care cetăţeanul nu are absolut nicio şansă să cunoască realitatea?

La ce nivel de incompetenţă trebuie plasată instituţia purtătorului de cuvânt în cazul Caracal? Ce ne împiedică să generalizăm, la nivelul tuturor instituţiilor din România, incompetenţa celor plătiţi să ţină la curent contribuabilii cu tot ce se întâmplă în această ţară?

Să fie România ţara ştirilor pe surse? Aşa se pare. Cum sunt prezentate ştirile direct de la sursă? Vine preşedintele ţării, zice un ” bună seara”, citeşte de pe o hârtie ascunsă sub pupitru, zice „mulţumesc” şi intră pe uşa de pe care a ieşit. În cazul fetelor Alexandra şi Luiza a mai transmis şi condoleanţe familiei, pentru ca după o lună de zile să nici nu se ştie dacă fetele sunt decedate. Cum comunică primul ministru? Ca să nu mai vorbim despre miniştri.

Cum comunică primarii, şefii de poliţie, preşedinţii de consilii judeţene şi toţi ceilalţi şefi de instituţii? Nici măcar atât de laconic ca preşedintele ţării.

Ce face mass media? În aceste condiţii care este situaţia presei? Fiind câinele de pază a democraţiei, nu are decât să latre. Şi asta face de dimineaţa până seara şi întreaga noapte pentru ca a doua zi să o ia de la capăt, la fel de prost informată sau de-a dreptul dezinformată de instituţiile statului.

După crimele neelucidate de la Caracal, după modul cu totul nesatisfăcător în care opinia publică a fost ţinută la curent cu mersul anchetei, ar fi imperios necesar să se schimbe ceva în raportul dintre cetăţean şi instituţiile statului. Schimbarea nu poate veni decât de sus în jos, de la cel mai înalt nivel la cea mai nebăgată în seamă comună, la cea mai mică instituţie.

Desigur, nu se va schimba mare lucru nici după finalizarea anchetelor în cazul crimelor de la Caracal. S-a încetăţenit un mod de a face politică, un mod de a comunica, un mod de a transmite cu bună ştiinţă informaţii eronate către public prin intermediul mas media fără să fie tras cineva la răspundere. Ca şi când ar face declaraţii politice la fel ca parlamentarul, funcţionarul care dezinformează are imunitate. Purtătorul de cuvânt pare să fie obligat prin însăşi natura statutului său să prezinte lucrurile în culori deschise, ca să-i facă imagine bună în primul rând şefului său, apoi instituţiei.

„România lucrului bine făcut” înseamnă înainte de toate o Românie a cetăţeanului corect informat. Acest lucru este încă departe, nu se vede nici măcar ca o luminiţă tremurătoare la capătul unui tunel întunecat.