Dintre toate şcolile urmate de-a lungul vieţii, perioada gimnaziului mi s-a întipărit cel mai pregnant în minte. Din rândul profesorilor pe care i-am avut la Şcoala Gimnazială din Vălenii Lăpuşului, mi-l amintesc cu plăcere şi respect pe profesorul Liviu Mureşan din Coroieni.
Mulţi ani au trecut până să-mi dau seama cât de mult îi datorez în ceea ce priveşte reuşita mea în viaţă. El face parte din rândul oamenilor care a marcat viaţa a numeroşi şcolari şi abia la maturitate devii conştient de acest lucru. Acest profesor de vocaţie străluceşte şi acum în amintirea foştilor săi elevi, fapt pentru care l-am omagiat la întâlnirea primei serii de absolvenţi (1962-1963) ai Şcolii Gimnaziale Vălenii Lăpuşului, care a avut loc duminică, 30 iunie 2019, în sala Căminului Cultural din localitate (chiar în fosta sală de cursuri).
Mai mult decât atât, cred cu tărie că profesorul Liviu Mureşan merită un loc în monografia comunei Coroieni, ca personalitate de prim rang. Cu acest gând am purces, alături de fostul coleg Ion Boţ, din Vălenii Lăpuşului, la întâlnirea cu un alt profesor pensionar, Eugen Cristea, din Coroieni, despre care am aflat că lucrează la o monografie a comunei. L-am mai găsit şi pe fratele său, profesorul Axinte Cristea. Din păcate, puţine lucruri am izbutit să aflu despre Liviu Mureşan. Doar că avea un băiat (profesor de matematică) şi o fată, ambii fiind acuma decedaţi.
Liviu Mureşan provine din Târgu Mureş, astfel că vorbea limba maghiară, fapt care i-a fost de folos în perioada 1940-1944, când la noi era administraţie maghiară. Atunci, el şi-a păstrat postul de profesor. După război, şi-a continuat munca de profesor de română până aproximativ în 1965 când a fost exclus din învăţământ pe motiv că fusese membru al Mişcării Legionare. După acea dată, s-a mutat în Baia Mare, unde a locuit într-o garsonieră, pe bulevardul Bucureşti. A lucrat ca pedagog la Liceul Gheorghe Şincai. După ce am aflat biografia sa, mi-am dat seama de ce nu ocupa Liviu Mureşan postul de director al şcolii din Văleni, sau a celei din Coroieni, pe care l-ar fi meritat cu prisosinţă.
Din interacţiunile avute cu Liviu Mureşan mi-au rămas câteva în amintire. Vasta sa experienţă pedagogică a valorificat-o cu fiecare prilej la catedră în sensul că a scos de la fiecare copil tot ceea ce era acesta în stare să dea, îmboldindu-i zi de zi. Bunăoară, într-o zi ne spune că profesorii au discutat în cancelarie şi au ajuns la concluzia că doar o treime dintre noi suntem în măsură să absolvim gimnaziul. Era un avertisment şi implicit un îndemn să punem mâna pe carte.
Odată, dascăl rasat ce era, a sesizat că nu-mi folosesc întreg potenţialul de studiu, situaţie în care a găsit potrivit să mă îmboldească prin a mă ameninţa cu spectrul corigenţei la română. Era un lucru absolut de neacceptat pentru mine, drept pentru care m-am pus cu seriozitate pe învăţătură (ceea ce probabil că anticipase profesorul). Următoarea experienţă este legată de predarea unor lecţii cu iz politic (cum se proceda pe vremea aceea), deşi erau lecţii de literatură română. Este vorba de romanul lui Mihail Sadoveanu, intitulat Mitrea Cocor, precum şi de romanul Desfăşurarea de Marin Preda, prezentate de profesor ca opere literare cruciale în acel context istoric, după cum prevedea programa şcolară. (După ce am aflat despre orientarea sa politică, nu puteam să nu-mi închipui cu câtă strângere de inimă va fi făcut profesorul efortul de prezentare credibilă şi acceptabilă pentru elevi a unor astfel de, în fond, doctrine politice şi mai puţin literare). În fine, o altă experienţă se referă la un program literart artistic, cum i se spunea atunci, organizat cu prilejul votului care mima alegerile din anul 1962, dacă bine îmi amintesc. Atunci, sarcina care îmi revenea mie, stabilită de profesoara Rodica Fosticiuc, era să recit aşa-zisa poezie intitulată Votul nostru. Practic, nu era o poezie, ci o versificaţie propagandistică încropită de vreun politruc al vremii. Scrisă în limbajul de lemn, tipic acelor vremuri, pentru mine, chinul de a o memora s-a dovedit a fi o întreprindere imposibilă, deşi depusesem mari eforturi. I-am spus acest lucru profesoarei, anume că nu sunt în stare să memorez poezia (reţin, totuşi, şi acum întîiul vers: ”Votul nostru să ni-l dăruim, tovarăşi”…). Organizarea manifestării era bătută în cuie în consiliul profesoral, aşa că nu se punea problema scoaterii vreunui punct din acel aşa-numit program literar-artistic, trasat ca sarcină politică pentru şcoală. Profesoara Rodica Fosticiuc (Varga, prin căsătorie), fiind debutantă, nu avea idee cum să rezolve problema, aşa că s-a sfătuit cu Liviu Mureşan, profesor mai în vârstă şi mult mai experimentat (fusese mai mulţi ani director al Şcolii din Coroieni). M-a chemat şi pe mine de faţă. Iată soluţia găsită de Mureşan: ”Nu-i nimic, să stea pe scenă în faţa telespectatorilor timp de 5 minute, după care poate să plece”. Pentru mine, acest verdict însemna umilinţa supremă, aşa că m-am pus din nou pe toceală ceasuri întregi. E drept că profesoara a fost mai îngăduitoare şi mi-a spus că va sta în spatele cortinei şi îmi va şopti acolo unde mă voi împotmoli, ceea ce s-a şi întâmplat. (Din nou nu pot decât să-mi imaginez în prezent, cunoscându-i orientarea sa politică, cu cât dezgust va fi luat Liviu Mureşan măsura pedagogică absolut constrângătoare, dar eficientă, de a-mi impune să memorez o astfel de oribilă versificaţie care preamărea un regim politic la fel de oribil prin teroarea impusă mai cu seamă în anii 50 şi 60. Şi mai cu seamă cât de necruţător era cu opozanţii politici… Dar ce era să facă? Omul era cu picioarele pe pământ.).
Pentru tot ce am învăţat de la profesorul Liviu Mureşan, nu mi-ar plăcea ca numele său să cadă în pulberea uitării, aşa că încerc, după puterile mele, să-l fixez în memoria contemporanilor.

PS
Aş fi recunoscător celor care, citind aceste rânduri, m-ar pune în legătură cu urmaşi ai acestui ilustru profesor, sau mi-ar trimite informaţii, fotografii, opinii despre el. (Adresa: deleanu50@yahoo.com).